Mânuţe albe de
copil să-mi înconjoare gâtul
Ca două crenguţe-nflorite, împrimăvărate,
suave.
Copile, mi-e dor de zâmbetul
tău în formă de inimă
Şi de inima ta zâmbitoare.
Tot felul de
taine, pudori şi generozităţi de copil
de care mi-e dor.
Felul tău drăgălaş
de-a exista şi de-a
te-ntrupa
Cu obraji
fructiformi, roz pârguiţi
Şi piele dulce –
furată de la caise,
Şi guriţă încireşită
şi coaptă.
Trupşor fraged,
plăpând şi cald,
Aureolat de
lumina candorii şi-a părului blond.
De ţi-aş putea săruta
toate nevinovăţiile,
Toate purităţile,
De te-aş putea îmbrăca
în iubirea mea
Ca într-o
cochilie
Care să te ţină
ferit, închis
Faţă de toate
nedreptăţile,
strâmbătăţile
Care ţi s-au făcut…
De te-aş putea înconjura
mereu cu braţele
Ca să te simţi între
ele ca într-o casă,
a ta,
pentru totdeauna…
Dacă toată căldura
mea ţi-ar putea fi de-ajuns
Ca să creşti
Şi să speri
Şi să uiţi ce e
de uitat.
De-am putea măcar
să redevenim doi,
Dacă nu suntem trei.
Dacă aş avea
această putere
De a fi trei
pentru tine …
De ţi-aş înapoia
Fericirea pe care
o meriţi pentru copilăria ta,
Care este numai
una, numai o dată ;
Copilăria ta ar
fi trebuit să fie o floare
pe care să nu o
rupă nimeni…
Dacă toată
dragostea mea
Ar putea înlocui
acum totul,
Dacă ea ţi-ar
putea reda copilăria
Şi sunetul
bucuriei,
Atunci cât de
simplu ar fi…
Dă-mi mânuţele
tale ca două crenguţe-nflorite,
suave,
şi lasă-mă să le
mai sărut
cât mai eşti lângă
mine,
cât mai sunt lângă
tine.
Iubire e tot ce
am să iţi dau.
ZiFrumoasă ( Mihaela Călin )
13.VII. 1992
