CAND NU VOI MAI FI ACOLO

Lasă lacrima să cadă

din suflet – în ochi – pe pămant.

Dacă nu vor fi decât păsări prin preajmă,

ele vor da de veste

frunzelor – vânt – şuier de cânt.

Se prea poate să sune prea trist

când vei însoţi cu-n gând toate aceste

simţuri rupte din creierul inimii tale

în care trăia o poveste.

Aleea goală din parc

s-ar putea să-ngâne sub paşii tăi

un sunet de suflet viu scufundat

când apeşi pământul cu o greutate egală

cu tot trecutul trecut iar prin tine

întreg, cu migală

şi încă greu de purtat…

Eu nu voi mai fi acolo

să-ţi măsor adâncimea pasului pe alei,

nici greutatea-ntristării ce apasă pe gând.

Poate voi fi doar prin arbori sub formă de vânt

şi vei crede că-n frunzele lor

se naşte neliniştit vreun mesaj-cuvânt.

Îţi spun eu – eu voi fi mai departe,

dar şi aproape de pieptul tău - ca un dor.

Şi te rog nu-l lăsa să te doară, ci surâzând,

să-ţi aminteşti câteodată de mine, ca parte

a lecţiei tale de zbor…

Tu o să-naintezi şi sigur şi singur prin lume,

pe tăcutele când înflorite, când ninse alei,

unde doar vântul şi frunzele mai spun un cuvânt,

ori, cine ştie, poate-ngână vreun nume…

Tu lasă numai o lacrimă, dacă trebuie,

să cadă din suflet – în ochi – pe pămant.

ZiFrumoasă (Mihaela Calin)

 1.05.2013

CAFEA SI PLOI

De două zile, din cer, Dumnezeu plouă stropi mici de melancolie.

Fruntea plopului trist din faţa casei e mângaiată de vânt, compensator.

E seară târziu şi cand mă uit pe fereastră văd că peisajul verde e gri.

Mă aplec şi-un mic junghi dureros îmi trece prin umăr şi brusc, îmi aminteşte că sunt. Uitasem că tălpile mele, fără ale tale, sunt înfipte totuşi în timp şi în peisajul concret.

Descalţ pantofii uzi din picioare şi conştientizez mai profund că aparţin inevitabil materiei. Şi ei…

Materia mea e obosită şi doare.

        Îmi pun umbrela la scurs în cadă şi ea, brusc începe să plângă cu lacrimi mici…N-o iau în seamă. Am şi eu melancolia mea. Şi-mi ajunge a mea.

        Nu ştiu de ce, aşa tam-nesam, îmi vin în minte, în cap, privighetori. Undeva, printr-o scobitură adâncă din creier, nişte neuroni îmbătaţi şi cu chef de petrecere, cântă.

Dintotdeauna am ştiut că muzica naturii e un balsam. Bun de pus pe suflet, pe neuron. Şi fiindcă habar n-am unde s-au dus să se distreze privighetorile azi, pe ploaie, le las să-mi cânte o-nregistrare mai veche, făcută pe gând. E bine şi-asa. Oricum, eu mai am în rezerve nişte înregistrări pe suflet, tot vechi, cu veselie, cu soare şi frunze verzi cântate de vânt…E bine.

       E bine. Ce dacă plouă ?

Ce dacă stropi de melancolie cad grămadă din cer şi-ncearcă să mă convingă cât e de trist !

        Mă dor şi picioarele de umblat şi umerii mă dor, parc-aş fi dus o felie mare de cer pe ei. Dar am pus deoparte în mine, ceva mai adânc, un mic zâmbet secret. Îl scot pe faţă oridecâteori îmi e greu.  E al meu şi fac ce vreau, când vreau eu, cu el. E şi el un antidot de rezervă cu care-nfrunt ploaia de-afară. Şi desigur şi ploile dinăuntru…

        Am să sun la telefon un prieten. Să văd ce face. Oare el cum, cu  ce, înfruntă ploaia şi ploile ?

În vremurile de azi, foarte mulţi oameni plouă…Le e tot mai greu să scoată soarele dinăuntru.

-      Alo, Narcis ? Te-am trezit din somn sau…aveai vreo treabă cu ploaia ?

Sunt eu, Zifrumoasă…Ce, m-ai uitat ?...

Ne cunoaştem de patru zile şi-am băut amândoi o cafea-de-vorbă, la colţ, lângă casa cu flori. Era soare…

-      Tu?...Tu ce faci Zifrumoasă? Tu unde eşti ? Da, te ştiu, Doamne, cum să nu ! Uite, stăteam şi eu aşa, un pic de vorbă cu mine şi…doar zâmbeam. Îmi cam făceam nişte ganduri, aşa, cam nebuneşti, cu tine…Te surprinde ?

-      Să ştii că nu. Şi eu - adineauri zâmbeam.

Şi nu îi dădeam dreptate zilei că tot plouă întruna, cu stropii ăştia ai ei, de înnebunitoare melancolii…

Şi-apoi…CRED CĂ TE IUBESC ! am spus repede, dintr-o suflare, aproape fără suflare…

La capătul celălalt, o pauză lungă, ca postul Paştelui…Tăcere.

Nici ploaia n-o mai aud. S-o fi oprit, uimită ?

Într-un final şi sunet :

-      Cine eşti ? Ce eşti tu, Zifrumoasă ? Ce-mi eşti ?

Tu nici nu ştii cum eu – eu de patru zile încoace, doar zâmbeam singur. De atunci, chiar din prima zi şi până azi, am zâmbit întruna. Da, întruna zâmbeam, fiindcă-ncontinuu…TE IUBEAM !…

Nu mai plouă. Pe cerul întunecat, a mare mirare deschid ochii primele stele, cu gene de-argint.

În mintea mea şi în mintea ta, fară să fie vreo explicaţie, chiar si la ora asta, cântă privighetorile…

Două inimi în care nu putea să pătrundă ploaia, doar şi-au zâmbit un timp, suficient.

Pe-afară se-aşterne cu totul noaptea, trăgând copertină de protecţie pentru doi îndrăgostiţi care plang…

Plâng şi zâmbesc întruna, la mari distanţe ale materiei şi-s ca nebunii fericiţi.

-      Nici măcar nu există ploi ! Ştiaţi ?

 

  

         22.04.2013 / ZiFrumoasa

TIC TAC

Latenţe mistice, neuzitate, adanc mulate pe fundul conştiinţei, gem asurzite, încuiate în cerc.

În piept parcă bat vanturi aspre, deşertice. Se spulberă tot colbul respiraţiilor vechi şi fierbinţi. Dureri cantă-n canon, alergand bezmetice prin cărările minţii.

Drumul spre inimă se deschide ca un hău adânc în care mi-e frică să mai privesc, să nu cad...

Răman suspendată-ntr-un gand întins şi drept ca un fir, fără tic-tac-ul vreunei emoţii.

Neuroni agitaţi, speriaţi şi confuzionali, nu se-nţeleg deloc între ei laolaltă în creier. Unii vor să ştie care sunt cei responsabili cu năpasta şi  neputerea. Alţii strigă disperaţi şi nepotoliţi că nu-şi mai regăsesc cărarea spre pace şi suflet. E un întreg balamuc ţipător, netratat, fără medic de gardă şi asistent de urgenţă.

Mă-ntorc la fereastră să iau o gură de aer proaspăt, cu primăvară cu tot. Mai sper într-o reconsiderare a situaţiei revoluţionare din mine.

Smochinul bătran de sub geam mă asistă drept, catatonic, înmărmurit etern, cu un braţ uscăcios rămas întins către mine, tot tânjind întruna a muguri… Şi-n seva lui, şi-n seva mea, cred că se luptă frunzele nenăscute…

Doar el, smochinul bolnav şi pe jumătate mort, pare frate de sânge şi glorii cu mine.

Amandoi am pierdut ceva, undeva, candva.

Cumva…

El se usucă treptat, de vreun an încoace; la fel şi eu.

      Într-un raft, destul de adânc în creier, ţin îndesată lădiţa cu vii amintiri şi răscolitoare iubiri omeneşti. Are lacăte şi ceva prafuri de timp pe capac şi sugrumă multe comori înăuntru.

Pe-afară, ’mprejur de cap, tot ies şi plutesc ca-ntr-un nor confuz, doar ganduri străine de mine şi fără tic-tac.

Am să-i cer smochinului socoteală că m-a influenţat să tac şi să răman şi eu cu braţele-ntinse strident-catatonic către ’năuntru, întinse spre mine.

Aici, în clipă, e strâmt şi gol de tot ce-i duios şi stau umilă, ca prizonier. Nu-i muzică şi nu cantă corzile inimii. E antract.

Sunt numai eu şi cu mine. Şi cu smochinul trist, uscat, pensionat prematur pentru caz de boală. Îl apuc de un ram, de parcă l-aş strange de mână-ntr-o înţelegere amicală, totală şi adanc abisală.

O lacrimă ca de sticlă îmi scapă neglijent peste mugurii lui înlemniţi, aşa rămaşi de mai mult de un an…

Seva mea şi seva lui, în planuri subtile se rotesc, se-ntalnesc, născand acorduri tânguite ca dintr-o presupusă vioară…Inaudibil, muzici tangente, secrete, vuiesc.

Doar primăvara de-afară pare că tace, ascunsă-n latenţe.

Şi totuşi aştept - aştept - măcar mie să-mi iasă mugurii verzi prin suflet şi să facă din nou, într-o zi luminată, mulţime de flori…

Şi iată că într-un gand - doar într-unul - acum încercuit rotund de-o emoţie, cumva, începe să bată deodată, tic-tac…

TIC. TAC.

Zf

 13.04.2013