TIC TAC

Latenţe mistice, neuzitate, adanc mulate pe fundul conştiinţei, gem asurzite, încuiate în cerc.

În piept parcă bat vanturi aspre, deşertice. Se spulberă tot colbul respiraţiilor vechi şi fierbinţi. Dureri cantă-n canon, alergand bezmetice prin cărările minţii.

Drumul spre inimă se deschide ca un hău adânc în care mi-e frică să mai privesc, să nu cad...

Răman suspendată-ntr-un gand întins şi drept ca un fir, fără tic-tac-ul vreunei emoţii.

Neuroni agitaţi, speriaţi şi confuzionali, nu se-nţeleg deloc între ei laolaltă în creier. Unii vor să ştie care sunt cei responsabili cu năpasta şi  neputerea. Alţii strigă disperaţi şi nepotoliţi că nu-şi mai regăsesc cărarea spre pace şi suflet. E un întreg balamuc ţipător, netratat, fără medic de gardă şi asistent de urgenţă.

Mă-ntorc la fereastră să iau o gură de aer proaspăt, cu primăvară cu tot. Mai sper într-o reconsiderare a situaţiei revoluţionare din mine.

Smochinul bătran de sub geam mă asistă drept, catatonic, înmărmurit etern, cu un braţ uscăcios rămas întins către mine, tot tânjind întruna a muguri… Şi-n seva lui, şi-n seva mea, cred că se luptă frunzele nenăscute…

Doar el, smochinul bolnav şi pe jumătate mort, pare frate de sânge şi glorii cu mine.

Amandoi am pierdut ceva, undeva, candva.

Cumva…

El se usucă treptat, de vreun an încoace; la fel şi eu.

      Într-un raft, destul de adânc în creier, ţin îndesată lădiţa cu vii amintiri şi răscolitoare iubiri omeneşti. Are lacăte şi ceva prafuri de timp pe capac şi sugrumă multe comori înăuntru.

Pe-afară, ’mprejur de cap, tot ies şi plutesc ca-ntr-un nor confuz, doar ganduri străine de mine şi fără tic-tac.

Am să-i cer smochinului socoteală că m-a influenţat să tac şi să răman şi eu cu braţele-ntinse strident-catatonic către ’năuntru, întinse spre mine.

Aici, în clipă, e strâmt şi gol de tot ce-i duios şi stau umilă, ca prizonier. Nu-i muzică şi nu cantă corzile inimii. E antract.

Sunt numai eu şi cu mine. Şi cu smochinul trist, uscat, pensionat prematur pentru caz de boală. Îl apuc de un ram, de parcă l-aş strange de mână-ntr-o înţelegere amicală, totală şi adanc abisală.

O lacrimă ca de sticlă îmi scapă neglijent peste mugurii lui înlemniţi, aşa rămaşi de mai mult de un an…

Seva mea şi seva lui, în planuri subtile se rotesc, se-ntalnesc, născand acorduri tânguite ca dintr-o presupusă vioară…Inaudibil, muzici tangente, secrete, vuiesc.

Doar primăvara de-afară pare că tace, ascunsă-n latenţe.

Şi totuşi aştept - aştept - măcar mie să-mi iasă mugurii verzi prin suflet şi să facă din nou, într-o zi luminată, mulţime de flori…

Şi iată că într-un gand - doar într-unul - acum încercuit rotund de-o emoţie, cumva, începe să bată deodată, tic-tac…

TIC. TAC.

Zf

 13.04.2013