CAFEA SI PLOI

De două zile, din cer, Dumnezeu plouă stropi mici de melancolie.

Fruntea plopului trist din faţa casei e mângaiată de vânt, compensator.

E seară târziu şi cand mă uit pe fereastră văd că peisajul verde e gri.

Mă aplec şi-un mic junghi dureros îmi trece prin umăr şi brusc, îmi aminteşte că sunt. Uitasem că tălpile mele, fără ale tale, sunt înfipte totuşi în timp şi în peisajul concret.

Descalţ pantofii uzi din picioare şi conştientizez mai profund că aparţin inevitabil materiei. Şi ei…

Materia mea e obosită şi doare.

        Îmi pun umbrela la scurs în cadă şi ea, brusc începe să plângă cu lacrimi mici…N-o iau în seamă. Am şi eu melancolia mea. Şi-mi ajunge a mea.

        Nu ştiu de ce, aşa tam-nesam, îmi vin în minte, în cap, privighetori. Undeva, printr-o scobitură adâncă din creier, nişte neuroni îmbătaţi şi cu chef de petrecere, cântă.

Dintotdeauna am ştiut că muzica naturii e un balsam. Bun de pus pe suflet, pe neuron. Şi fiindcă habar n-am unde s-au dus să se distreze privighetorile azi, pe ploaie, le las să-mi cânte o-nregistrare mai veche, făcută pe gând. E bine şi-asa. Oricum, eu mai am în rezerve nişte înregistrări pe suflet, tot vechi, cu veselie, cu soare şi frunze verzi cântate de vânt…E bine.

       E bine. Ce dacă plouă ?

Ce dacă stropi de melancolie cad grămadă din cer şi-ncearcă să mă convingă cât e de trist !

        Mă dor şi picioarele de umblat şi umerii mă dor, parc-aş fi dus o felie mare de cer pe ei. Dar am pus deoparte în mine, ceva mai adânc, un mic zâmbet secret. Îl scot pe faţă oridecâteori îmi e greu.  E al meu şi fac ce vreau, când vreau eu, cu el. E şi el un antidot de rezervă cu care-nfrunt ploaia de-afară. Şi desigur şi ploile dinăuntru…

        Am să sun la telefon un prieten. Să văd ce face. Oare el cum, cu  ce, înfruntă ploaia şi ploile ?

În vremurile de azi, foarte mulţi oameni plouă…Le e tot mai greu să scoată soarele dinăuntru.

-      Alo, Narcis ? Te-am trezit din somn sau…aveai vreo treabă cu ploaia ?

Sunt eu, Zifrumoasă…Ce, m-ai uitat ?...

Ne cunoaştem de patru zile şi-am băut amândoi o cafea-de-vorbă, la colţ, lângă casa cu flori. Era soare…

-      Tu?...Tu ce faci Zifrumoasă? Tu unde eşti ? Da, te ştiu, Doamne, cum să nu ! Uite, stăteam şi eu aşa, un pic de vorbă cu mine şi…doar zâmbeam. Îmi cam făceam nişte ganduri, aşa, cam nebuneşti, cu tine…Te surprinde ?

-      Să ştii că nu. Şi eu - adineauri zâmbeam.

Şi nu îi dădeam dreptate zilei că tot plouă întruna, cu stropii ăştia ai ei, de înnebunitoare melancolii…

Şi-apoi…CRED CĂ TE IUBESC ! am spus repede, dintr-o suflare, aproape fără suflare…

La capătul celălalt, o pauză lungă, ca postul Paştelui…Tăcere.

Nici ploaia n-o mai aud. S-o fi oprit, uimită ?

Într-un final şi sunet :

-      Cine eşti ? Ce eşti tu, Zifrumoasă ? Ce-mi eşti ?

Tu nici nu ştii cum eu – eu de patru zile încoace, doar zâmbeam singur. De atunci, chiar din prima zi şi până azi, am zâmbit întruna. Da, întruna zâmbeam, fiindcă-ncontinuu…TE IUBEAM !…

Nu mai plouă. Pe cerul întunecat, a mare mirare deschid ochii primele stele, cu gene de-argint.

În mintea mea şi în mintea ta, fară să fie vreo explicaţie, chiar si la ora asta, cântă privighetorile…

Două inimi în care nu putea să pătrundă ploaia, doar şi-au zâmbit un timp, suficient.

Pe-afară se-aşterne cu totul noaptea, trăgând copertină de protecţie pentru doi îndrăgostiţi care plang…

Plâng şi zâmbesc întruna, la mari distanţe ale materiei şi-s ca nebunii fericiţi.

-      Nici măcar nu există ploi ! Ştiaţi ?

 

  

         22.04.2013 / ZiFrumoasa