Din nou e tarziu în noapte şi-mi vine iar să stau de vorbă
cu mine.
Iar nu e nimeni prin preajmă.
Tot aceeaşi copiată linişte, de fiecare seară, în care
vorbeşte încetisor doar gandul meu cu gandul meu… E un dialog plin de-ntrebări.
Ma-ntreb pe mine cine sunt. Ce fac.
Ce să fac.
Răspunsuri reverberate îmi sosesc tremurate prin timp.
Eu – eram.
Am fost odată, ca-n poveşti. Simţeam că sunt.
Făt-Frumosul atunci locuia prin preajmă şi prin inima mea. În
priviri, mă cutreierau la vremea de-ntalnire sclipiri de stele şi lună. Sub
frunte, îmi purtam mandră cerul propriu cu constelaţii şi mi-era Lumină. Şi Bine…
Aveam în păr râuri-râuri ce izvorau din degetele tale, alergandu-mi
la vale pe umeri…
Mereu îmi curgea primavară prin vene înfrunzind chemări, cand
te apropiai ca un soare cald…
Pe un colţ de zi aplecaţi, scriam
împreună poveşti. Despre soare-răsare şi soare-apune. Despre lupte cu-ai vieţii
zmei, dar şi despre îmbietoarele tale pline de voaluri, fantastice zâne…
Acum, pot doar să-mi amintesc.
Eu – eram.
Şi tu - erai.
Cred că cineva foarte bătran
şi-nţelept de Sus, ne inventase pe noi într-o poveste, pentru imaginaţia şi mintea
celor ce poartă suflete de copii…
Şi aşa ne aflase lumea şi ne ştia. Ne citiseră toţi în cartea
cu frumuseţi.
Eu mă simţeam bine-năuntru, în paginile cu care ne răsfoia
Dumnezeu zi de zi.
Însă timpul trecea, tot nu-nvăţase să stea pe loc. Şi într-o
zi, deodată Dumnezeu a-ncheiat şi a scris SFARŞIT.
Noi am coborat subit din poveste în zi, cu paşi nesiguri şi multă
teamă. Fiecare şi-a luat în braţe ziua lui, cu care-a plecat să trăiască schimbarea, fără izul de basm.
Eu - am primit o zi în care nu mai erau sclipiri de lună şi
stele de pus în priviri. Doar sclipeau diferit, ochii uzi, ca apele unui râu în
ploaie…Lumina din constelaţii o mai purtam doar acoperită în gand, ascunsă-n
adanc.
Tu ai luat însă dimineţile, începuturile, cu soare ascuns
printre nori. Dar şi zânele tale, etern purtătoare de voal şi mister…
Ai luat şi basmul nostru cu tine, dar înghesuit în memorie -
ca pe-un simplu bagaj, de plecare.
Acum, n-aş mai vrea decat să-ntreb noaptea asta
ce-mi stă de sfetnic alături : oare Dumnezeu ar mai vrea să mă ia şi pe mine din
nou, să mă pună cu grijă-ntr-o altă poveste ?
Cu noi sclipiri de stele-n priviri, cu constelaţii sub
frunte, revărsand fantezii de Lumină…
Dar liniştea nopţii tace şi încă nu-mi spune…
Întrebarea mea pluteşte singură, cutreierand prin lume.
30.06.2012
Zf
