BASMUL LUI DOAMNE-DOAMNE

                                                  

Din nou e tarziu în noapte şi-mi vine iar să stau de vorbă cu mine.

Iar nu e nimeni prin preajmă.

Tot aceeaşi copiată linişte, de fiecare seară, în care vorbeşte încetisor doar gandul meu cu gandul meu… E un dialog plin de-ntrebări.

Ma-ntreb pe mine cine sunt. Ce fac.

Ce să fac.

Răspunsuri reverberate îmi sosesc tremurate prin timp.

Eu – eram.

Am fost odată, ca-n poveşti. Simţeam că sunt.

Făt-Frumosul atunci locuia prin preajmă şi prin inima mea. În priviri, mă cutreierau la vremea de-ntalnire sclipiri de stele şi lună. Sub frunte, îmi purtam mandră cerul propriu cu constelaţii  şi mi-era Lumină. Şi Bine…

Aveam în păr râuri-râuri ce izvorau din degetele tale, alergandu-mi la vale pe umeri…

Mereu îmi curgea primavară prin vene înfrunzind chemări, cand te apropiai ca un soare cald…

Pe un colţ de zi aplecaţi, scriam împreună poveşti. Despre soare-răsare şi soare-apune. Despre lupte cu-ai vieţii zmei, dar şi despre îmbietoarele tale pline de voaluri, fantastice zâne…

Acum, pot doar să-mi amintesc.

Eu – eram.

Şi tu - erai.

Cred că cineva foarte bătran şi-nţelept de Sus, ne inventase pe noi într-o poveste, pentru imaginaţia şi mintea celor ce poartă suflete de copii…

Şi aşa ne aflase lumea şi ne ştia. Ne citiseră toţi în cartea cu frumuseţi.

Eu mă simţeam bine-năuntru, în paginile cu care ne răsfoia Dumnezeu zi de zi.

Însă timpul trecea, tot nu-nvăţase să stea pe loc. Şi într-o zi, deodată Dumnezeu a-ncheiat şi a scris SFARŞIT.

Noi am coborat subit din poveste în zi, cu paşi nesiguri şi multă teamă. Fiecare şi-a luat în braţe ziua lui, cu care-a plecat să trăiască  schimbarea, fără izul de basm.

Eu - am primit o zi în care nu mai erau sclipiri de lună şi stele de pus în priviri. Doar sclipeau diferit, ochii uzi, ca apele unui râu în ploaie…Lumina din constelaţii o mai purtam doar acoperită în gand, ascunsă-n adanc.

Tu ai luat însă dimineţile, începuturile, cu soare ascuns printre nori. Dar şi zânele tale, etern purtătoare de voal şi mister…

Ai luat şi basmul nostru cu tine, dar înghesuit în memorie - ca pe-un simplu bagaj, de plecare.

  Acum, n-aş mai vrea decat să-ntreb noaptea asta ce-mi stă de sfetnic alături : oare Dumnezeu ar mai vrea să mă ia şi pe mine din nou, să mă pună cu grijă-ntr-o altă poveste ?

Cu noi sclipiri de stele-n priviri, cu constelaţii sub frunte, revărsand fantezii de Lumină…

Dar liniştea nopţii tace şi încă nu-mi spune…

Întrebarea mea pluteşte singură, cutreierand prin lume.

30.06.2012

Zf