REFUGIU

Există momente în viaţă când simţi că atârni în timp, ca-ntr-o coardă - care se-ndoaie, se-ntinde, se strânge, se frânge – iar tu, rămâi suspendat în clipa desprinsă de timp, închis inconştient într-un balon mic de spumă.

Există momente în viaţă când şi sufletul se îndoaie odată cu tine, cu coarda, cu timpul. Se strânge, se micşorează, ori câteodată se alungeşte ca un string disperat spre bucuria trecută. Şi fiindcă-i departe, n-o mai atinge, se rupe şi cade. Se frânge…

Când vine câte-o clipă în care trebuie să plângi ca să nu te umpli prea tare, atunci e bine să fii aşezat jos, cu capul în mâini, ca să nu ţi se vadă ochii cu râuri.. Fiindcă ei sunt ferestre curate, spălate, prin care se văd sentimentele tale - şi se prea poate să pară neînsemnate pentru cei care nu înţeleg.

Mai bine ar fi dacă ţi-ai lăsa capul pe pieptul cuiva - cu lacrimi curgând numai înăuntru, dacă ai la dispoziţie un piept cu suficientă iubire, din care iese căldură…

Iar dacă nu poţi să ai, poate rogi pe cineva pur şi simplu să te iubească, să te strângă în braţe, aşa, ca pe un mic colet de tristeţe, ce stă strâns şi bine legat în sine şi e greu de despachetat…

Roagă pe cineva.

Poate vrea.

Nu contează dacă îl cunoşti sau nu îl cunoşti. Îi poţi spune o mică poveste în care eşti tu, un omuleţ făcut din simţire şi carne, un ghemotoc de lumină umbrit acum de durere. Şi cine ştie, poate dacă e Om şi e Mare, s-ar putea să te ţină un pic la piept să te-asculte. Poate chiar să-ţi mângâie părul şi obrazul sfinţit de lacrimi.

Poate chiar te sărută şi te vrea mult-aproape, cine ştie, fiindcă tu, omuleţul acela mic, eşti cald, eşti foarte cald şi plăcut la palpare…Şi ai devenit fragil şi moale, în îndoirea ta. Fiindcă din creier şi până-n tălpi, ţi s-a-ndoit veriga ta de Lumină ce te ţinea drept, fericit şi bun. Sub presiunea clipei în care-ai rămas închis şi pradă durerii tale, s-ar putea să nu mai ştii prea bine cine eşti, cine-ai fost, de ce eşti, de ce n-ai fi…Poate că vrei acum să devii altul. Vrei mult. Sau poate că vrei doar să te simţi înconjurat de iubire, oricare ar fi ea, dar să fie iubire...Da, să fie ! - într-atât te doare acolo–năuntru ceva din tine, care nici măcar nu ştii prea bine cum se cheamă şi unde se află şi cum se repară…

Dacă ai fi putut striga măcar o dată tare, cât să sperii întunecimile, să le arăţi că mai eşti, că ştii, că ai vrea să poţi…că rezişti. Poate te vor auzi îngerii care sunt mai pe-aproape şi vor veni speriaţi, în grabă, chiar nechemaţi, să te scape în urgenţă de tine însuţi… Să te scoată din balonul de spumă cu clipã cu tot şi să-ţi extragă şi lacrima ce conţine toată durerea… Să te ia din iubirea aceea oricare, a oricui, ce îţi anihilează dreptul de a alege iubirea pe care tu o vrei, o vrei cu adevărat…

ZiFrumoasă

8.XI.2011

PSIHIATRIE ori MAGIE ?

Pe stradă. În jurul meu sunt oameni cu feţe care plâng, sunt oameni cu feţe care râd. Maşinile trec în goană, claxonând nervozităţi rutiere. E zgomot, e umbră, e soare. Copaci pregătiţi de toamnă, cu rugina mijind în plete şi-n rond ritmuri florale obosite, scăzute.

Un copil scânceşte durerea şi neputinţa, din suflet. O mămică se-aprinde-n cuvinte de furie şi dojană - fiindcă ea nu înţelege.

Eu trec mai departe, aproape ca un abur neobservat. Lume grăbită, ori lume oprită din mers, totul pare să nu mă vadă. Poate că nici nu mă văd, într-atat de Suflet mă pot simţi…Mai radiez câte-un gând despre acceptare, ori chiar despre iertare şi încerc uneori şi iubire, când nimeni nu mă observă. Şi doar copacii - care nu sunt atât de ocupaţi ca şi oamenii - cred că mă simt şi tacit mă aprobă.

Şi paşi după paşi îmi curg pe trotuare şi nici nu mai ştiu de fapt de ce mă îndrept acolo unde mă-ndrept. Am cam uitat de fapt cine sunt. Pasul acesta, care se vede înaintând, este al meu ? Sau sunt o jucarie dusă ca zmeul de vânt, nu se ştie unde ? Cineva care locuieşte în mine probabil are o treabă, ba chiar are un job unde ştie că trebuie să muncească. Şi gândul deja îi transpiră imaginând câteva neplăceri. Dar bucuriile ? Pe unde sunt bucuriile ? Şi sunt ale celui dinăuntru ori sunt ale mele ? Ele stau înăuntru ca nişte răsadniţe aşteptând să le iasă şi lor cât mai repede soarele .

Eu - eu nu sunt acela care munceşte. Eu sunt cel care e viu, e mereu viu şi trăieşte mai sus de toate. Cel care vede, cel care simte şi cel care înţelege, fără să vadă. Nici măcar gândul nu este al meu. E doar o bulă de energie împrăştiată–n afară de cel dinăuntru. De la cel ce munceşte.

Şi spune-mi tu Doamne, dacă mi-a apărut acum o stare de iubire, ea a cui este ? Nu cumva ea sunt chiar eu ?... Fiindcă mă simt Iubire, da, acum chiar, doar amintindu-mi ceva, m-am facut deodată Iubire, dându-mă peste cap de trei ori ca-n poveste.  Şi-am aruncat la noroc, ca nişte zaruri, îndoielile, şovăielile, cotrobăielile prin gândire şi-am câştigat în sfârşit o luciditate. Şi ea mi-a spus că va trebui să mă adun şi să mă nasc, să renasc, să fiu, din toate câte sunt ale mele. Ale celui ce munceşte, ale celui ce gândeşte, ale celui ce vede şi ale celui ce simte şi iubeşte.

Atât doar că nimeni, pe stradă, nu a văzut ce minune s-a petrecut în mine. Câtă recompunere, câtă reaşezare, ca-ntr-o magie. Aşa cum îi stă bine unei magii, doar să se petreacă şi niciodată să nu se vadă. Să fie.

Şi acum - sunt, ştiu cine sunt.

Zgomotul străzii a mai scăzut. E lumină şi tot ce este departe e mai aproape. Şi toată lumea îmi vorbeşte.

ZiFrumoasă

20.09.2011