Pe stradă. În jurul meu sunt
oameni cu feţe care plâng, sunt oameni cu feţe care râd. Maşinile trec în
goană, claxonând nervozităţi rutiere. E zgomot, e umbră, e soare. Copaci
pregătiţi de toamnă, cu rugina mijind în plete şi-n rond ritmuri florale
obosite, scăzute.
Un copil scânceşte durerea şi neputinţa, din suflet. O
mămică se-aprinde-n cuvinte de furie şi dojană - fiindcă ea nu înţelege.
Eu trec mai departe, aproape ca un abur neobservat. Lume
grăbită, ori lume oprită din mers, totul pare să nu mă vadă. Poate că nici nu
mă văd, într-atat de Suflet mă pot simţi…Mai radiez câte-un gând despre acceptare,
ori chiar despre iertare şi încerc uneori şi iubire, când nimeni nu mă observă.
Şi doar copacii - care nu sunt atât de ocupaţi ca şi oamenii - cred că mă simt
şi tacit mă aprobă.
Şi paşi după paşi îmi curg pe trotuare şi nici nu mai ştiu
de fapt de ce mă îndrept acolo unde mă-ndrept. Am cam uitat de fapt cine sunt.
Pasul acesta, care se vede înaintând, este al meu ? Sau sunt o jucarie dusă ca
zmeul de vânt, nu se ştie unde ? Cineva care locuieşte în mine probabil are o
treabă, ba chiar are un job unde ştie că trebuie să muncească. Şi gândul deja
îi transpiră imaginând câteva neplăceri. Dar bucuriile ? Pe unde sunt bucuriile
? Şi sunt ale celui dinăuntru ori sunt ale mele ? Ele stau înăuntru ca nişte
răsadniţe aşteptând să le iasă şi lor cât mai repede soarele .
Eu - eu nu sunt acela care munceşte. Eu sunt cel care e viu,
e mereu viu şi trăieşte mai sus de toate. Cel care vede, cel care simte şi cel
care înţelege, fără să vadă. Nici măcar gândul nu este al meu. E doar o bulă de
energie împrăştiată–n afară de cel dinăuntru. De la cel ce munceşte.
Şi spune-mi tu Doamne, dacă mi-a apărut acum o stare de
iubire, ea a cui este ? Nu cumva ea sunt chiar eu ?... Fiindcă mă simt Iubire, da,
acum chiar, doar amintindu-mi ceva, m-am facut deodată Iubire, dându-mă peste
cap de trei ori ca-n poveste. Şi-am aruncat
la noroc, ca nişte zaruri, îndoielile, şovăielile, cotrobăielile prin gândire şi-am
câştigat în sfârşit o luciditate. Şi ea mi-a spus că va trebui să mă adun şi să
mă nasc, să renasc, să fiu, din toate câte sunt ale mele. Ale celui ce
munceşte, ale celui ce gândeşte, ale celui ce vede şi ale celui ce simte şi
iubeşte.
Atât doar că nimeni, pe stradă, nu a văzut ce minune s-a
petrecut în mine. Câtă recompunere, câtă reaşezare, ca-ntr-o magie. Aşa cum îi
stă bine unei magii, doar să se petreacă şi niciodată să nu se vadă. Să fie.
Şi acum - sunt, ştiu cine sunt.
Zgomotul străzii a mai scăzut. E lumină şi tot ce este
departe e mai aproape. Şi toată lumea îmi vorbeşte.
ZiFrumoasă
20.09.2011
