Există momente în viaţă când simţi
că atârni în timp, ca-ntr-o coardă - care se-ndoaie, se-ntinde, se strânge, se frânge –
iar tu, rămâi suspendat în clipa desprinsă de timp, închis inconştient într-un balon mic de spumă.
Există momente în viaţă când şi
sufletul se îndoaie odată cu tine, cu
coarda, cu timpul. Se strânge, se micşorează, ori câteodată se
alungeşte ca un string disperat spre bucuria trecută. Şi fiindcă-i departe,
n-o mai atinge, se rupe şi cade. Se frânge…
Când vine câte-o clipă în care
trebuie să plângi ca să nu te umpli prea tare, atunci e bine să fii aşezat jos, cu capul în
mâini, ca să nu ţi se vadă ochii cu râuri.. Fiindcă ei sunt ferestre curate, spălate,
prin care se văd sentimentele tale - şi se prea
poate să pară neînsemnate pentru cei care nu înţeleg.
Mai bine ar fi dacă ţi-ai lăsa
capul pe pieptul cuiva - cu lacrimi curgând numai înăuntru, dacă ai la
dispoziţie un piept cu suficientă iubire, din care iese căldură…
Iar dacă nu poţi să ai, poate
rogi pe cineva pur şi simplu să te iubească, să te strângă în braţe, aşa, ca pe
un mic colet de tristeţe, ce stă strâns şi bine legat în sine şi e greu de
despachetat…
Roagă pe cineva.
Poate vrea.
Nu contează dacă îl cunoşti sau
nu îl cunoşti. Îi poţi spune o mică poveste în care eşti tu, un omuleţ făcut
din simţire şi carne, un ghemotoc de lumină umbrit acum de durere. Şi cine ştie,
poate dacă e Om şi e Mare, s-ar putea să te ţină un pic la piept să te-asculte. Poate chiar să-ţi
mângâie părul şi obrazul sfinţit de lacrimi.
Poate chiar te sărută şi te vrea
mult-aproape, cine ştie, fiindcă tu, omuleţul acela mic, eşti cald, eşti foarte
cald şi plăcut la palpare…Şi ai devenit fragil şi moale, în îndoirea ta. Fiindcă
din creier şi până-n tălpi, ţi s-a-ndoit veriga ta de Lumină ce te ţinea drept,
fericit şi bun. Sub presiunea clipei în care-ai rămas închis şi pradă durerii
tale, s-ar putea să nu mai ştii prea bine cine eşti, cine-ai fost, de ce eşti, de ce n-ai fi…Poate
că vrei acum să devii altul. Vrei mult. Sau poate că vrei doar să te simţi înconjurat de
iubire, oricare ar fi ea, dar să fie iubire...Da, să fie ! - într-atât te doare acolo–năuntru ceva
din tine, care nici măcar nu ştii prea bine cum se cheamă şi unde se află şi cum se repară…
Dacă ai fi putut striga măcar o
dată tare, cât să sperii întunecimile, să le arăţi că mai eşti, că ştii, că ai
vrea să poţi…că rezişti. Poate te vor auzi îngerii care sunt mai pe-aproape şi
vor veni speriaţi, în grabă, chiar nechemaţi, să te scape în urgenţă de tine însuţi… Să
te scoată din balonul de spumă cu clipã cu tot şi să-ţi extragă şi lacrima ce
conţine toată durerea… Să te ia din iubirea aceea oricare, a oricui, ce îţi
anihilează dreptul de a alege iubirea pe care tu o vrei, o vrei cu adevărat…
ZiFrumoasă
8.XI.2011
