CÂND AU ÎNFLORIT CIREŞII
Sunt pacea întinsă,’ndelungă,
sunt odihna
ce parcă vine din creierul munţilor.
Şi m-am făcut de o vreme
şi mângâiere neatinsă,
trecând ca o impresie pe deasupra frunţii tale -
ca să mă-nveţi,
să mă ştii.
Şi-am coborât cu paşi de vis
într-un vis al tău,
culoare nouă, născută-n simţuri
neîncercate..
Totul se-ntâmplă pentru că eu,
de o vreme,
mereu adulmec gândul tău
când vine din depărtări spre mine.
Îl simt ca un vânt care-mi intră pe fereastră
direct în suflet,
mişcând toate gândurile
ce-mi stăteau aşezate atât de calm,
pe sub frunte.
Şi pentru că am vrut să-ţi răspund,
am reuşit să mă fac adiere
prin tot prezentul tău.
Nu te-am întrebat nimic,
nu ţi-am spus nimic,
doar am venit lângă tine
împreună cu seara,
ca să nu-ţi las noaptea prea odihnită,
prea goală,
prea fără poveste.
Sunt mai curând poezie
ce umblă prin cugetul tău,
iar el încearcă să-mi afle cuvintele…
Şi cum ele nu vorbesc
în nici o limbă omenesc-pământească,
tu pricepi doar senzaţia proprie
care pur şi simplu vrea să te-aducă spre mine.
Nu ştii de ce, simţi deja că zbori,
eşti pe jumătate plecat din tine,
ca să ajungi degrabă
la pacea şi odihna adâncă
din mine,
cu mine…
Toţi cireşii au înflorit deja
în inimă şi în lumină
şi mi-au cântat, în felul lor,
apropierea venirii
tale…
Zf
7.04.2012
