Treceam grabită, pe strada
umedă de sub cerul gri.
Mi-am strâns mai tare gulerul
sub bărbie, să nu scap căldura ce-mi vine numai din sufletul meu.
Mă
uit la ceas – şi văd un timp pe care nu-l înţeleg… Ore şi minute par cifre fără
valoare şi timp. Şi totuşi grăbesc pasul. Oare-ncotro ?
Spre nicăieri? Spre nimeni.
Pare a fi o zi de sâmbătă. Acelaşi tip de
sâmbătă, ce curge prin case şi pe străzi, lenevos, hipoton, într-un mod anume,
specific celor singuri. Adică plin de clipe care nu ştii de ce vin şi ce pot
face cu tine.
Un gând îmi vine deodată - o
sclipire! - ca o rază de soare într-un ciob de oglindă… Da, mi-e dor să mă simt
bine, să mă bucur iar şi… nu ştiu de ce, parcă aş vrea să mă joc!
Copilul din mine, rămas viu la
ora asta (cand alţii îşi planifică relaxări adulte de week-end ) surâde în sinepoznaş,
la gândul unei mici nebunii viitoare… Magazinul de jucării !
Întorc pasul într-o direcţie nouă,
direcţia unei posibile bucurii. Şi-naintez tot mai repede. Şi parcă acum vine
mai multă căldură tot dinăuntrul meu. Clipele au pornit şi ele a se grăbi, de
parcă un ceas cu cheiţă magică le-a pus subit în mişcare.
Şi iată, aici în faţă – o vitrină mare
care sclipeşte. Din spatele sticlei, zâmbesc protejate, chipuri vesele de
păpuşi colorate. Codiţe blonde, codiţe brune, zulufi inelaţi, pălărioare
cochete, fundiţe, rochiţe în dantele filigranate. Ochişori ca mărgeaua,
adumbriţi de genele-ntoarse, mă privesc a mirare. Parcă m-ar întreba : „Cine eşti
tu ? Cum de-ai venit ?”...
Alături, ursuleţi, iepuraşi,
maşinuţe-viteză şi-un trenuleţ de marfă, gata să plece hai-hui, huruind visător
prin munţi şi văi colorate, de mucava.
Intru în univers… Cu paşi moi, catifelaţi, să
nu vadă-n jur cei mari copilul din mine… Zâmbesc timid, mai mult prinăuntru
decat în afară.
Caut ceva. Acolo caut ceva.
Şi ştiu - îmi caut copilăria.
Tânjesc inocenţa. Şi toată
puterea cu care mă bucuram cândva de o lume candidă, scufundată în vise şi jucării,
în care-nvăţasem cum să-mi reconstruiesc zi de zi, de la capăt, universul şi fericirea…
Precum castelul de cuburi, doborât mereu şi reînălţat cu asiduităţi de Sisif.
Un ursuleţ portocaliu în costum pluşat, mă
priveşte mai altfel din raft, parcă ar vrea să-mi spună chiar acum o poveste.
Doar mie!
Parcă ştie că doar eu am să-l
înţeleg. În ochişorii lui trişti, lucioşi, par că sticlesc două lacrimi. Şi
parcă-mi spune: „ia-mă cu tine. Sunt singurul ursuleţ trist de aici… Ia-mă cu
tine! … Aş vrea ca tu să mă iubeşti. Să mă ţii în braţe. Să fiu… da, să fiu prietenul
tău!”
Mi-am lipit privirea de el şi-ndată şi
sufletul!
În gând, i-am răspuns : „Te
iubesc! Fiindcă şi tu eşti ca mine”…
Când a venit seara, în pat, eram amândoi,
îmbrăţişaţi.
Îmi strângeam în braţe copilăria…
puritatea.
Şi într-un fel mai aparte,
fericirea senzaţiei de a fi iarăşi DOI…
-------------------------------
14.IAN.2012
„Animalele moi de pluş, ȋn special
ursuleţii,
au capacitatea de a atenua sentimentul de anxietate şi chiar frica de moarte,
susțin
oamenii de științǎ”
.jpg)
