Ştiu că Dumnezeu are o treabă cu mine. Personală.
Pe lângă faptul că m-a-nsărcinat SĂ FIU.
Dar acum e târziu. Mi-e somn şi mi-e dor de tine.
Mi-e somn.
Şi mi-e dor de tine.
Atât mi-e de dor de tine acum, încât nu mai aud nimic
altceva în minte decât sunetul cu care-mi vorbeai aici.
Şi chiar mi-e cald cumva în mine, de tine. Pentru că pur şi
simplu, îmbrăţişarea ta are ceva magic - şi sacru şi sufletesc şi carnal
totodată…Nu e îmbrăţişare, e contopire. Ceva din mine se adânceşte în tine ca o
acuarelă difuză şi ceva din tine mă pătrunde trecându-mi prin piept, prin
suflet, prin minte…
Tu nu mă îmbrăţişezi, tu te
dizolvi în mine, într-o reacţie chimico-sufletească ce mă traversează şi mă
transcende, se duce şi dincolo de mine, în viitor, în destin…
Îmbrăţişarea ta este iubirea ta
care se întâlneşte cu iubirea mea - ca un boboc de floare, în clipa suavă
indescriptibilă, când se deschide…E ca un număr de magie, în care vezi cum ceva,
devine deodată altceva…
Of, şi iată că aşa am uitat iar că
Dumnezeu are o treabă cu mine. Personală.
Încă mi-e dor.
Şi mi-e somn. Şi mi-e dor.
Pe Dumnezeu îl rog să mă mai aştepte un pic…O să vin.
După ce te mai îmbrăţişez, în memorie, încă o dată.
Şi înc-o data !
Zf
28.03.2012
