DA-MI TIMP !

Autor : ZiFrumoasă

Noaptea ţipete de-ntuneric îmi umplu strada, deşi pare pustie.

Pe cer, stele mici stau zbgribulite argintiu sub mantia neagră a lui noiembrie.

Mă-nghesui în mine cu gânduri cu tot şi respir tot fără de pereche aburii din trecut şi dintr-un viitor care parcă deja a trecut...

În piept mi se zbate ceva, ca o inimă.

Pe degete singură-mi înfăşor suviţe de păr, moi şi însingurate. Le răsucesc, iar le-ntind, iar le răsucesc, le împletesc cu noaptea totală ce tace-mprejur. Şi întunericul se lasă uşor modelat în părul meu.

Uite, un gând rebel mi se naşte din mijlocul  capului, sau poate numai din abdomen. Şi are forma unui foc la temperatura unei dorinţe.

Ioane, Radule, Dorule, Necunoscutule ! - ca zurgălăii de sărbatori  îmi clincăne iar în scutul de gând religios. Şi nu mă lasă, sigur scutul nu mă lasă să trec şi eu vămile, către ţara cu nisipuri fierbinţi ce ţin ascunse în oază izvoare.

Mi-e o muzică-n mine ce-mi îmbată şi gândul şi calea. Sunetul acela vechi, ca un şlagăr uitat despre mine, iar se aşează pe soartă şi dor…

Şi numai cu visul mai pot pune pasul peste vremelnicii, când timpul tot curge, se varsă atât de iute din ulcica lui Dumnezeu…

Ca-ntr-o apă mă-nec în clipe şi doar palmele mele rămase pe-afară strigă pierit după ajutor. Doar palmele.

Îmi cad pe obraji şuviţele cu-nceput argintiu şi simt că vreau să mă strâng în braţe. Să mă ţin cât mai strâns, să mă apăr de mine însămi, cea care devin întruna, tot înotând în clipe.

Şi mă strig, mă chem din trecut, ca să m-aduc aceeaşi şi în prezent. Să-mi fiu iubită. Îmbraţişată să mă las de culoarea, sunetul şi freamătul cu care m-ar mângaia şi pe mine un om.

Doamne, nu-mi lăsa febra nopţii de iulie-n noiembrie…

Lasă-mă doar în suflet viu şi alb să m-aştern peste fiinţele lumii.

Şi lasă-mi chipul de tânără desenat peste masca de astăzi a vieţii.

Dă-mi înapoi zvelteţea, surâsul înflorit şi fibra din carnea tare, să mă-nfăşor cu ele, să mă vrăjesc şi să vrăjesc cu adevărat, un om care nu m-a aflat, nu mă ştie pe lume...

Omule care poţi să mă crezi fată de Verde-mpărat, Cosânzeană Ileană, neagră-n sprânceană, pe caii tăi de timp aleargă şi vină cu grabă de mă culege, mă ia.

Alungă tu toate spiritele ce mă hârjonesc a trecut, rânjind nesătule de timp şi pictează-mi pe faţă portret de speranţă nouă.

Dă-mi soare, dă-mi cânt, dă-mi braţele tale-ncărcate viu cu putere, să mă-nconjur în ele, să mă apăr, să mă iubesc între ele, să-mi fiu mireasă din nou înflorită, la timpul cel nou şi adevarat, timpul meu…

Dă-mi dragoste, din preajmă şi de departe, de deasupra, dinspre Tine şi dinăuntru, dinspre mine, dă-mi din toate câte mai vreau, ca să-mi reconstruiesc o lumină mai mare. Mare, mare, cam cât un soare, cu care să-mbăt apoi toţi visătorii şi o planetă-ntreagă, şi-un univers şi un timp ce chiar uită cu totul că el este timp.

     Zf  /  24.XI.2012

SUBLIMA TRECERE

Autor : ZiFrumoasa

E oră mică, tarzie, în noaptea plină de linişte şi ţesută fin ca un borangic cu stele. Cu siguranţă, cete secrete de îngeri rotesc neobosit prin văzduh.

Irina ar vrea să adoarmă, dar mii de ganduri foiesc prin căpşorul ei de fetiţă, frămantand întrebari. De ce e atata noapte ? E-atat de-adancă, de nesfarşită de-a lungul privirii şi-n preajmă nu este nimeni; e o lipsă de gesturi, de sunet de viaţă.

Aprinse iute lampa cu abajur galben-roz şi-o lumină plăpandă umplu odaia, trezind din somn toate lucrurile.

Ursuleţul de pluş al copilăriei stătea tot portocaliu la fereastră, zambind cu ochi de mărgele.

Din burta ceasului rotund de pe noptieră ieşeau ticăind secunde noi şi puternice, imposibil de stăvilit. Şi parcă şi inima-n pieptul ei slăbuţ începuse să-i bată mai tare, năvălită miraculos de umpletul de lumină din jur. Era ceva, da, era ceva care-i spunea să se scoale, aşa, ca o chemare lăuntrică de dincolo de lume, pe care nu o poţi înţelege, dar te atrage de-a dreptul magnetic.

Irina se dezveli şi coborî desculţă peste mocheta moale, care ştia cum să-i mângaie tălpile. Se apropie de fereastră şi-ncet o deschise. Aer de mai îi lovi fruntea, venind ca o briză caldă. Vântul proaspăt sosit i se joacă glumeţ în păr, iubindu-i cu sete o buclă căzută peste obraz. Şi e atata noapte peste tot…

-      E ca un ocean negru ce curge prin fereastră şi mai că-ţi vine să-noţi în largul lui pană la stele…gândi ea.

Oare de sus, din largul lumii ne vin poveştile ? se-ntreabă cuminte Irina. De unde coboară zânele şi feciorii aceia frumoşi, cum alţii nu-s pe-aici pe pămant ? Ştii tu Doamne, oare cum ar fi să trimiţi şi la mine unul ? Doar unul, frumos cum nu s-a mai văzut şi cu sufletul plin de aur…Să coboare venind dintr-o stea, pe şuier de vânt şi miresme de vară neîncepută. Şi să-mi aşeze-n păr cunună şi voal de lumină, să-mi acopere faţa şi să nu mai fiu în stare să văd decat minunea ce va să fie…

Şi totuşi noaptea stă înecată-n tăcere şi pare că nu înţelege şi nu-i răspunde. Nici cetele de îngeri ce zboară-n văzduh nu-i vorbesc. Deşi ea le ştie, le simte că sunt acolo, demult. În gand doar, dintr-o dată, le strigă :

-      Voi, atâtea lumini cu aripi, lumini transparente cu suflet măiastru, voi ştiţi ? De ce-am venit la fereastră s-aştept viitorul ?

Irina îşi frânse tâmplele-n mâini ca să-mpiedice cugetul dinăuntru care-i apasă viaţa cu nelămuritele întrebări.

În trupul ei firav, deodată trecu un fior, ca un tren de mare viteză prin gară. Şi simţi cald şi apoi rece ; şi ca un vârtej se rotiră laolaltă puzderie de gânduri şi sentimente-nnodate, nelămurite şi zvârcolite, ameţind-o ca pe un fluture izbit de lumină.

Cu paşi micuţi, tremuraţi, se-ntoarse-ncet şi se mai opri doar în faţa oglinzii. În lumina palidă ca o mantie de voal, se privi.

Şi magic, viitorul ei sosise şi stătea aşternut pe chip…

Lumina ieşea acum dinăuntru, din corp şi din gânduri, îmblânzind toată zvârcolirea şi lumea şi haosul.

Prin cămaşa de noapte subţire se născuse parcă deodată trupul cel nou, de adolescentă…Muguri calzi, rotunzi…

Şi fruntea s-a-nseninat de aşteptări pământeşti.

-      Doamne, cat de frumos este basmul tău în care sunt eu…

Sunt EU !

5.XI 2012

Zf