DA-MI TIMP !

Autor : ZiFrumoasă

Noaptea ţipete de-ntuneric îmi umplu strada, deşi pare pustie.

Pe cer, stele mici stau zbgribulite argintiu sub mantia neagră a lui noiembrie.

Mă-nghesui în mine cu gânduri cu tot şi respir tot fără de pereche aburii din trecut şi dintr-un viitor care parcă deja a trecut...

În piept mi se zbate ceva, ca o inimă.

Pe degete singură-mi înfăşor suviţe de păr, moi şi însingurate. Le răsucesc, iar le-ntind, iar le răsucesc, le împletesc cu noaptea totală ce tace-mprejur. Şi întunericul se lasă uşor modelat în părul meu.

Uite, un gând rebel mi se naşte din mijlocul  capului, sau poate numai din abdomen. Şi are forma unui foc la temperatura unei dorinţe.

Ioane, Radule, Dorule, Necunoscutule ! - ca zurgălăii de sărbatori  îmi clincăne iar în scutul de gând religios. Şi nu mă lasă, sigur scutul nu mă lasă să trec şi eu vămile, către ţara cu nisipuri fierbinţi ce ţin ascunse în oază izvoare.

Mi-e o muzică-n mine ce-mi îmbată şi gândul şi calea. Sunetul acela vechi, ca un şlagăr uitat despre mine, iar se aşează pe soartă şi dor…

Şi numai cu visul mai pot pune pasul peste vremelnicii, când timpul tot curge, se varsă atât de iute din ulcica lui Dumnezeu…

Ca-ntr-o apă mă-nec în clipe şi doar palmele mele rămase pe-afară strigă pierit după ajutor. Doar palmele.

Îmi cad pe obraji şuviţele cu-nceput argintiu şi simt că vreau să mă strâng în braţe. Să mă ţin cât mai strâns, să mă apăr de mine însămi, cea care devin întruna, tot înotând în clipe.

Şi mă strig, mă chem din trecut, ca să m-aduc aceeaşi şi în prezent. Să-mi fiu iubită. Îmbraţişată să mă las de culoarea, sunetul şi freamătul cu care m-ar mângaia şi pe mine un om.

Doamne, nu-mi lăsa febra nopţii de iulie-n noiembrie…

Lasă-mă doar în suflet viu şi alb să m-aştern peste fiinţele lumii.

Şi lasă-mi chipul de tânără desenat peste masca de astăzi a vieţii.

Dă-mi înapoi zvelteţea, surâsul înflorit şi fibra din carnea tare, să mă-nfăşor cu ele, să mă vrăjesc şi să vrăjesc cu adevărat, un om care nu m-a aflat, nu mă ştie pe lume...

Omule care poţi să mă crezi fată de Verde-mpărat, Cosânzeană Ileană, neagră-n sprânceană, pe caii tăi de timp aleargă şi vină cu grabă de mă culege, mă ia.

Alungă tu toate spiritele ce mă hârjonesc a trecut, rânjind nesătule de timp şi pictează-mi pe faţă portret de speranţă nouă.

Dă-mi soare, dă-mi cânt, dă-mi braţele tale-ncărcate viu cu putere, să mă-nconjur în ele, să mă apăr, să mă iubesc între ele, să-mi fiu mireasă din nou înflorită, la timpul cel nou şi adevarat, timpul meu…

Dă-mi dragoste, din preajmă şi de departe, de deasupra, dinspre Tine şi dinăuntru, dinspre mine, dă-mi din toate câte mai vreau, ca să-mi reconstruiesc o lumină mai mare. Mare, mare, cam cât un soare, cu care să-mbăt apoi toţi visătorii şi o planetă-ntreagă, şi-un univers şi un timp ce chiar uită cu totul că el este timp.

     Zf  /  24.XI.2012