Cad
frunze cu rimă peste pământul trupului meu,
şi scriu poeme adânci despre toamna din mine.
Încă mi-e cald în trup şi mă-ncearcă în grabă un dor
ca din trecuturi.
Mă furnică primejdia visului nou înălţat în creier,
cu ascuţisuri vibrate, cald întomnate, intrându-mi în
carnea ce
n-are habar de timpuri, de spaţii, de vârste.
Adu-mi odată eşarfa cu foc şi pară şi mă strânge de
mijloc,
să cad isprăvită în viu leşin.
În braţele tari o să-ncerc să pier,
adormindu-mi leganată puterile toate sparte.
Mi-e frică, da, mi-e frică totuşi de sângele tău ce frige
în clocot
şi m-aş mai sui un pic până la cer
ca să iau poveţele
cu tării.
Lasă-mi aripa stângă liberă de a ta mângâiere,
să mă-ntorc cu totul în mine, unde sorb o gură de pace.
Dezveleşte-mi din aşternutul predării şi aripa dreaptă
cu care mai pot să-mi plâng prăbuşirile.
Adu-mi mai bine o ulcică cu apă rece, să-mi spăl coborârea
în iad
de
pe mâinile cu care-am iubit.
Spală-mă,
spală-mă pe toamna gălbui de pe piele
şi pe-ntreg nesocotitul meu gând.
Sunt căzută din lacul cu mlaştini şi nuferi, purtând doar
în păr
inocentul şi nesfârşitul meu vis.
Şi nu-mi pot şterge din minte ameţitorul meu zbor plin de
alb,
din care-am ajuns la tine înfrântă, golită de nemurire.
Aşteaptă
să-mi strâng iar puterea, s-o umplu în aripi
şi
lasă-mă, lasă-mă să-mi străpung iarăşi norii ce mă despart
de
înalt.
Dă-mi
drumul din încleştare, fiindcă am încă febră
şi
nu mă pot vindeca.
Sărută-mă
pe colţul cel stâng din inimă ce stă aplecat către tine.
Sărută-mi
visul pe care nu-l înţelegi şi-mbrăţişează-mă.
Încă
o dată, mai stins, ca să pot pleca uşoară-n a mea
Lumină...
Sărută-mă
şi iartă.
Deja
sunt Sus.
ZiFrumoasă
2.Dec.
2012
