Peisaj ud, ca de toamnă.
Dar e Martie, pe sub nori.
Te aştept demult, lunecand peste anotimpuri şi depărtări
încordate.
În pieptul meu locuieşte de nu se ştie cand, o parte din
tine – cea care poate fugi prin timp şi spaţii, prin bariere.
Tu nici nu ştii că eşti TU în mine.
Azi toate cărările miros a primăvară udă. Un freamăt şerpuit
îmi trece prin piept, ca un preludiu de clocot sechestrat în adânc.
Un aer uşor călduţ îmi mângaie nările şi-ncordarea.
Aş vrea să-ţi pot spune ţie toată povestea din mine, nespusă
nimănui. E ca o ţesătură fină, brodată cu migală de simţuri, plină de frunze şi
flori. Fin borangic auric ce-mi ascunde faţa de judecata lumii…
Te cunosc şi nu te cunosc, nu pot să te cunosc. Te-am
întalnit pur şi simplu-ntr-o zi, cand te-ai rotit scurt prin mine cu duh, ciugulind
firmituri de miez din inima mea. Am simţit că eşti TU, fără să înţeleg cum şi
de ce eşti din nou TU...Şi fără să ştiu nici de unde vii, de ce vii, de ce nu
vii…Doar ştiu că vii mult din urmă…
De atunci adulmec trecutul şi-ncerc să-l aduc în mine, cu
tine.
Fin încifrat tu îmi calci prezentul şi iarăşi - EŞTI…
În minte pot să te iau să te-mbrăţişez şi…se face cald.
Aş vrea să curgă o dată zorile alburii peste noi, împreună…
Să prind un dans al nopţii încercuită de tine, purtand pe
cap coroană de stele …
Să-ntind apoi clipa, să se facă mare cât veşnicia, ţinându-te-aproape.
Aproape mult, peste timpuri…Ghirlande de timpuri…
Şi totuşi tu eşti şi rămai departe, adancit în necunoscut.
În cuibul strâmt cu esenţe karmice.
Şi nici nu mă ştii. Nu mă mai ştii.
Nu mă recunoşti acoperită pe faţă cu veacul din urmă.
Doar îngerii mai ştiu cum eram şi cum erai, cand erai…
De-aş mai prinde o dată un dans al nopţii încercuită cu
totul de tine, în păr sclipindu-mi coroana de stele !...
Ploaia-n cadenţă măruntă, m-ascultă şi-mi plange încet şi
rece pe umeri.
E primăvară numai în arbori, sub formă de muguri ovali.
Te-aştept.
Aici, sau Dumnezeu ştie, poate în alt viitor, pe sub alte
stele.
Zf
11.03.2013