Pată neagră-ntr-un ungher,
Covrigel de blană moale,
Doarme sub calorifer,
Uită-adesea să se scoale.
Mai tresar mustăţi speriate
De-ntâmplările din vis,
Vârf de limbă roz uitată
Prin boticul prost închis.
Când se scoală din poveste
Şi priveşte prin odaie,
E mai lung şi tot mai creşte
Într-un arc care se-ndoaie.
Ochişori de fiinţă mică,
Două boabe de opal,
Îţi arată fără frică
Suflet mic – de animal.
Când îl mângâi sub mustăţi
Şi îi netezeşti burtica,
Toarce-un fir etern de viaţă
Stând în braţe la…mămica.
Uneori el te dezmiardă
Şerpuind printre picioare,
Dar de fapt cere păpică,
Mieunând plin de candoare.
Când nu-i dai să pape carne
Miaună mai cu efect,
Parc-ar fi monstru cu coarne
Şi-ar avea sonor defect.
Se agită ca-ntr-o cuşcă
Dacă-i trează haimanaua,
Scoate gheara, zgârie, muşcă,
Ţi-ai găsit cu ea beleaua.
Uneori chiar şterpeleşte,
Pixuri, bile, jucărioare,
Cică el de fapt glumeşte
Când le-ascunde sub covoare.
Dacă ai nesocotinţa
Să ai treabă-ntr-un dulap,
Se strecoară mut fiinţa,
În sertar sau într-un raft.
Doarme-ntr-un sertar cu scule
Ca un prizonier umil,
Până-ntr-un târziu când spune
„Miau” – cu voce de copil.
Se aude-o voce slabă,
Parc-ar fi ascuns în vată,
Când deschizi - apare-o labă,
Apoi iese fiinţa toată.
Când ai treabă, ai urgenţe,
Te împiedici, calci pe el,
Fiindcă e prezent oriunde
Şi oricând, ca un mişel.
Noaptea-l las în baie-nchis
Ca să nu ne scoale-n zori,
De aceea s-a decis
să comită doar orori.
Face-o „ordine” a lui,
Mută tot, împrăştie, rupe,
Urma bestialului
Nu lipseşte de niciunde.
Punctul maxim de acţiune
E găleata cu gunoi.
Punând prea multă pasiune,
Cade-n ea bietul Miţoi.
Iese-afară tot zburlit,
C-o privire bestială,
Plin de resturi şi mâhnit
C-a picat degeaba-n oală.
În lădiţa cu nisip,
Care-i sanctuarul lui,
E serios ca un Oedip
Dând prinos pământului.
Fiindcă noi n-avem balcon,
Stă-n pervazul de la geam,
Doarme pe casetofon
Ca un sceptic meloman.
Laba-i mică, laba dragă,
Cu gheruţe-ascunse-n zor,
Se întinde lungă, neagră,
Atârnând pe-un difuzor.
Pe Miţoi îl ştim noi bine,
E un fel de pişicher
Ce pare motan „de bine”,
Dar e-un aventurier.
Este un încurcă-lume,
Fără griji el – ca o plantă –
Numai dacă n-ar distruge,
Dac-ar sta ca planta-n baltă !
Însă ce să-i faci, că mişcă,
E şi el creat sub astru,
Iar programul lui de fiinţă
E în casă…un dezastru !
Dac-ar fi putut Miţoi
Să fie mai elevat,
Ar fi stat mereu la noi,
Răsfăţat şi adulat.
Însă n-a prea avut minte
Şi l-am dus ‘napoi la sat.
El n-a fost deloc cuminte
Iar eu…n-am mai rezistat.
Acum casa goala-i tristă,
De prostia lui mi-e dor.
L-aş iubi, dar nu există
Şi sunt tristă parcă mor.
-----------------------------------------
ZiFrumoasă
(Mihaela Călin)
[2.02.1992]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu