PLANS

Nu pot să mai plâng

cand aş plânge…

E ceva în mine care mă doare

şi nu ştie cum să plângă.

E un fragment din mine, un ţesut, un sector

în care celulele şi-ar frânge capul de pereţi,

ar lacrima şi ar ţipa,

dar sunt prea mici şi prea inconsistente,

pentru o astfel de secreţie elaborată

precum durerea…

Dacă aş putea lăcrima deodată cu toate celulele mele,

atunci n-aş mai fi decât plâns;

o apă,

un strigăt de ape.

Dar nu aş mai fi eu, omenească,

dacă aş putea să plâng atât de mult,

atăt de multe,

din toată întregimea mea.

Aşa mi-a fost dat,

să nu pot suferi decât cu câteva lacrimi,

în cel mult câteva batiste,

mici, omeneşti,

picurand din preaplinul

unei dureri uriaşe..

O durere atât de mare

şi atât de universală,

încât nu poate avea loc doar în mine.

A fost şi în tine, şi-n el.

Durerea e un ocean astral

care ne inundă-n tot sufletul

printr-o fisură,

ne traversează mintea, ne spintecă gândul

şi scade răzbind minimal

într-o lacrimă-două, prin gene …

Inocentă, impetuoasă, tanjind a eliberare.

Doar în iertare s-ar mai putea poticni lacrima,

care altfel ar dori să plângă tot plânsul din lume.

Doamne,

şi câtă putere ar trebui să aibă iertarea

ca să astupe-năuntrul meu

toate cărările prin care aleargă durerea !…

Zf

[2.II.1992 – VII.2011]