o carte fără
pagini fără copertă stă deschisă pe masă
în altarele minţii
rândurile
aleargă prin mine fac zarvă ar vrea să iasă să spună nespovedirile-adânci iar
lanţurile de la picioarele lor doar zornăie plâns
n-am mai
iubit iubirea demult şi e secetă-n mine nu mai înţeleg unde s-a terminat porţia
de adevăr de sunet catifelat şi blând care mângâie face auzul viu
trezitor
zilele doar
se scufundă-n lumină în zâmbete deşirate răsfirate nepieptănate de om
şi totuşi
tristeţea e-atât de-n urmă plânge-nfundat uscat uitată-ntr-un colţ de calendar îndoit ca un semn
pe peretele
dinăuntru de minte am pus în ramă primul care-i cel mai din urmă capitol şi încă mai mişcă
mai dă din aripi
cu majuscule începe
durerea cu puncte puncte trec câţiva paşi prin lumină iuţi
şi exclamă
răsună
izvoare pe-acolo de ape tulburi şi vii şi vorbesc într-o limbă amară necunoscută
o-nţeleg numai
eu cu traducătorul din mine ce-mi mută literele de la stânga la dreapta spre adevăr
puţin soare
acolo ar fi necesar să radiografieze senzaţiile mâncate de cancer
prin corp mi
se plimbă celule
moarte în care te ţin strâns pe tine pe el pe cei care nu m-au vrut poate n-au înţeles
mai sus de
tablou am pus o lumină să se vadă da să se vadă ceea ce nu s-a-ntâmplat n-a
fost să fie şi are miros de vecie
o să ridic însă
capacul din creier să intre soare mult soare răsare pentru capitole noi fiindcă
literele abia aşteaptă murmură trepidează de nerăbdare de sete dau din picioare
fac zarvă vor lumină multă lumină să îşi arate puterea lor de-a iubi iar şi iar chiar de-ar fi mereu în zadar
ZiFrumoasă (Mihaela Călin )
17.08.2014
