singurătatea
e ca un pas făcut prin fereastra deschisă.
Te poţi arunca în braţele ploii de-afară,
de sus, de la geam,
cu tot cu cântece, poezii, vremuri pierdute,
vorbe neînţelese, neiubite, nespuse
şi toate durerile,
legate de gât.
Nu te îmbrăţişează nimic
nici pe-afară,
nici prinăuntru
şi-ai vrea să duci cu tine peste fereastră
prezentul, trecutul
şi toate tăcerile strânse
şi plânse
mult şi degeaba.
Singurătatea are un sunet specific,
asurzitor în timpanele minţii.
Timpul ţi-a dat lovituri de ciocan
peste creier, peste suflet,
peste putere.
Sângele-ţi curge prin gândul tăiat,
rănit.
Şi ai o durere
încuiată chiar în mijlocul pieptului,
cu lacăt stricat,
ruginit.
Nu eşti făcut să fii Unul, ci Doi
şi în neputinţa de-a suporta prea mult
singularul şi ploaia
şi cărări înecate-n noroi,
ai gândul de a găsi o fereastră deschisă
ce te-ar duce iute, fără bilet,
în alt timp…alt decor.
Într-o lume promisă.
Doamne,
dacă-mi dădeai două aripi să zbor,
poate nu muream azi prin mine însămi…
Poate nu săream prin fereastra de gând.
Şi poate zburând,
aş fi ajuns de partea cealaltă-a ploii,
de care încă mi-e dor…
Zi Frumoasă (Mihaela
Călin )
6.07.2013
