Noaptea venise lângă mine şi mă
acoperise cu o cuvertură uşoară, albastră. Pe deasupra pleoapelor mele plutea
multă linişte. Nici greierii nu mai erau treji la ora asta. Şi-au depus
ghitarele mici prin neştiute cotloane ca să fie şi mai multă linişte.
Aşa că m-am scufundat încet, tot mai adânc, în patul moale,
de parcă somnul era un ocean fără fund, cu imagini tulburi verzui, hipnogene. Doar
un fir de argint, nevăzut, mă ţinea legată de suprafaţă, să nu mă pierd. Şi
tăcerea de deasupra s-a dizolvat şi ea în adâncuri, în lumea fără de nici un
sunet.
După un timp, deşi pe-acolo nu
există timp, am văzut că zbor. Nu ştiu
cum, din oceanul tulbure şi verzui am ajuns în cerul profund abastru. Culoarea
lui semăna cu ochii cuiva pe care-l văzusem demult. Şi l-am iubit.
Trupul mi-era uşor ca o păpădie,
iar braţele-ntinse-n aer păreau nişte aripi noi de ocazie, poate-mprumutate de
la vreun înger milos; sau poate erau tot acele vâsle cu degete lungi, pline de
graţie, cu care navigasem mai devreme la început de somn… Acum, vâsleam cerul
cu ape nelămurit de adânci. Ca ochii lui…
Învăţam să plutesc, să planez şi parcă eram una cu păsările
rotitoare-n înalt. Câte-un nor alb plin de puf îmi atingea cateodată umerii goi
iar eu gândeam că e mângâierea lui Dumnezeu. Nişte păsări ce par adevărate,
deşi au aripi foarte lungi şi foarte albe, mai albe decât albul de pe pământ,
mă-nconjoară cu cântecul lor care e numai în aripi şi nu se-aude. Nu ştiu cum,
în ce fel, înţeleg ce-şi spun. Aici sus, se vorbeşte numai o limbă. Cea mai
frumoasă limbă.
-
Vino de vezi lumea cum trece, trece iute pe sub
al tău zbor ! aud.
Aici clipele stau mereu pe loc şi numai timpul de jos pare
că merge, cu oameni cu tot.
Cât de frumos arată planeta văzută de sus prin pudra de nori
!
Ici-colo jos, se-ntind alene lungi şerpi unduios-albaştri de
ape, îmbrăţişând voluptuos pământul. Vârfuri de munţi, temerari sau doar
obraznici, vor să-mi împungă cerul cu degete ascuţite, să-mi fure norii…Îi
strig :
-
Nu-ncercaţi să-mi spargeţi zona de vis, ori
să-mi prindeţi din zbor păsările care sunt mai albe decăt zăpezile voastre albe
!
Ele zboară mai sus decât toate închipuirile voastre. Nu
puteţi ajunge niciodată aici.
Mă uit în jur şi mă văd iar singură.
-
Tu Doamne, eşti plecat ?
Încet, Dumnezeu tăcut, începuse să toarne cerneală din
aceea, de-a Lui, peste cosmos. Deasupra mea, sau sub mine, se umple totul de
univers negru-albastru, în care-şi deschid ochii pe rând tot mai multe stele.
Se trezesc fiinţele cosmice cu gene de raze.
-
Pe autostrăzile Tale fără parapeţi, Doamne, nu
ştiu drumul ! Te rog dă-mi o Lumină, strig mut şi parcă dezorientată.
Prin palme îmi curge noapte, printre degete stele mici, şi
eu curg prin marea cosmică bâjbâind ca un mic delfin. Înot fară ţintă prin vis,
sau printr-un plan plutitor mai înalt, mai adânc, mai albastru decât albastrul
de pe pământ. Îmi aud gândul mic de om reverberând în jur. S.O.S. către îngeri
ştiuţi :
- Unde-mi sunteţi ?...Mai sus ? Mai adânc ?
Unde or fi planetele ?
E-n depărtare şi totuşi îmi pare atât de-aproape, o galaxie
cu foc de culori – şi-n joacă, în zare o-nvârt ca pe un inel în jurul degetului
meu cel mic. Nu ştiam ca mă pot juca şi cu galaxii…Aici pot.
Surâd.
Răsar culori tot mai multe
împrăştiindu-se prin albastru, de parcă un pictor gigant nebun se răzbună pe
acuarele…
Cineva scutură şi împrăştie praful
galactic iar câteva stele tuşesc în culori, expulzând curcubeu de vopsele
cosmice.
Poate o fi Anul Nou acolo şi vreun zeu sărbătoreşte în felul
lui cu focuri de artificii…
Mă rotesc în eter şi parc-aş dansa pe vârfuri, un dans
clasic al bucuriei şi al extazului pământesc. Voalurile rochiei mele străvezii
se răsucesc imponderabil, muiate în baia de stele. Înot alunecând mai departe, mai
spre-năuntrul aceluiaşi vis şi mă scufund cu totul într-un vârtej dimensional,
atemporal, în infinitul astral.
Gândurile şi trupul fără de carne vibrează. Parcă sunt harpă
de îngeri… Tânjeşte sufletul meu după lăcaşul lui Dumnezeu…
Îl caut…
Alunec încet, în nu se ştie ce,
cu puteri cu tot.
Ochii-mi deschişi sunt orbi acum şi-ntind doar braţele prin
întunericul nou şi rece. Pe-aici nu e vis.
Un vuiet ca plânsetul mării îmi înconjoară capul şi auzul mi
se umple de sunet nou. Închid ochii şi pe sub pleoape îmi intră chiar marea,
marea acum fără de stele, învolburată verzui.
Mă umple. Pe mine şi lumea. Am schimbat marea de stele cu
marea de ape în care-nvaţ acum din nou să respir. Mă scutur şi tremur - şi pe
umeri nu mai e nimic din praful multicolor de galaxii. În omoplaţi nu am aripi,
am doar o urmă a stării de zbor.
Strig îngerii, strig îngerii să vină, să-mi ţină mâinile într-ale
lor. Întreb, buimăcită : - Unde-i visul
? Şi lăcaşul lui Dumnezeu ?...
Am gust amar.
Iar ei îmi şoptesc pe gând : - Deschide ochii ! Deschide-i ! Suntem aici !
Am fost cu tine mereu şi aici şi în lumea albastră. Ţi-am dat aripi ca ale noastre
şi clarvederea prin infinit. Îţi aminteşti păsările albe, mai albe decât cel
mai alb care e pe pământ ?...
Ochii-i deschid acum în lumină şi mâinile-mi tremură de
emoţie. În jur – nu e nimeni.
Închid iar ochii. Ştrâng pleoapele – şi zăresc lumini orbitoare
în formă de păsări…
ZiFrumoasă
28.05.2013
