Cand voi pleca dintre ai mei, nu voi dispărea.
O vreme, trupul va fi strâns îmbrăţişat
de pietre cu suflet şi de mama pămant,
şi îndelung mângâiat de ploile scurse.
Va fi şi-un cântec special, de frunze prin arbori
şi dansul crengilor orchestrate de vânt…
Cerul meu nevăzut de deasupra,
ştiu că-mi va spune de-acolo, pe rând,
poezii mari albastre, cu stele sau sori,
sau cu albe păsări prin vânt alergând.
Şi în toate nopţile mele,
nenumăraţi ochii aceia miraţi de stele
vor clipi des prin gene de-argint,
provocându-mă cu ispitele cosmice, grele,
infiltrate în gând.
Când voi pleca dintre ai mei,
să ştii şi tu, nu voi dispărea.
Poate voi fi printre nori…
Braţele tale întinse prin aer vor părea
că răman goale adeseori,
îmbrăţişand tiparul din aer cu forma mea…
Însă şi-atunci eu voi fi o reală lumină
prin preajma nevazută a ta…
Da, voi fi şi atunci, tot acolo cu tine,
chemată simplu de gândul tău -
buchet de flori albe răsfirate-n lumină
învolburat în vibraţii imperceptibile, fine -
poate cu-n gust al vechilor mele poeme sau
mici fantezii divine.
Şi poate, (ce mult aş vrea !)
să pot deveni…chiar îngerul tău…
Cand voi pleca dintre-ai mei, nu voi dispărea.
Voi fi o spirală-nvârtită de mică lumină,
dansând - cum mă ştiţi, nebunatic – prin universuri.
Pe tine întruna te voi iubi, la fel şi întreaga planetă,
şi poate de-acolo voi inspira şi eu
în mintea unora multe versuri -
caci a iubi, a simţi şi a dărui,
a fost dintotdeauna alegerea
şi misiunea splendidă, eternă, a mea.
ZiFrumoasă
24.05.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu