În coaja nopţii ascunse, mierlele
tac.
Doar luna cântă în limbaj surdo-mut, cu semne de lumină
jonglând printre nori.
Mă uit pe fereastră să văd cum
arată-n cămaşă de noapte ziua care deja s-a culcat…Stă calmă, lungită pe cer şi
poartă un chimono de mătase neagră, brodat cu stele.
Gânduri din univers ce nu dorm, cad
din cer în ploi de spirale zglobii şi au întâlnire cu neuronii mei încă treji.
Nu m-ar crede nimeni dacă i-aş spune că şi cuvintele-acestea
scrise au căzut din cer, probabil intrând prin moalele capului meu, sfredelind
necântatele încă, nerostite şi tot neobosite poeme.
Aş da luna de pe cer dacă ar fi a
mea, pentru neliniştea vie a unui poem concret, în care ai putea să te-ascunzi
chiar tu…Cel ce eşti şi nu eşti, tu cel care desigur ai dezbrăcat doar noaptea
de chimonoul cu stele, curios să îi vezi pielea neagră de întuneric cum
vibrează sub ferestrele tale…
Ştiu că o asemenea noapte ar vrea să-ţi abată cu farmece gândul
de la singura ta iubită – femeia fără de stele şi vrăji astrale, ce doarme acum
liniştită, aici, pe pământ…
Şi ştiu că nu te vei lăsa
deturnat nici de frumuseţea, nici de goliciunea ei provocator insomniacă – şi vei
întoarce capul de la fereastră, iar ochii şi inima înspre noaptea ta mai specială,
de dinăuntru. Răbdătoare şi calmă, ea te aşteaptă în tine, frumos îmbrăcată sub
raze de lună, machiată cu straturi albastre de vise… Fiindcă acolo, în magicul
somn al nopţii din tine, din nou vom avea întâlnire, doar tu şi eu…
Noaptea aceea de-afară, mironosiţa, să stea sus pe cer
parăsită, fiindcă tu o să dormi de-acum în gând doar cu mine.
Sau lângă mine ?…
ZiFrumoasă
16.05.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu