OCEANUL CU STELE

Autor : ZiFrumoasa / Mihaela C.

Cândva, poate că voi trăi o vreme într-un ocean de stele cu tresăriri ritmice de lumini argintii…

Acolo totuşi nu va fi noapte şi poate că nici zi. Ori ziua va aparţine unui alt timp, atât de lung, ori atât de scurt, încât astăzi nu-l pot cuprinde cu mintea de la un cap la altul.

         Acolo, în oceanul mare de stele, printre fiinţele cosmice străvezii, voi fi iarăşi EU, CEALALTĂ. Adică EU.

Nu voi lua acolo cu mine decât hăinuţa de suflet, cu multe buzunăraşe îndesate cu sentimente şi un buchet astral făcut din culori şi parfum pentru felurite emoţii. Asta ca să-mi îmbrac o vreme, când merg prin cosmos, micuţa-mare sămânţă de Lumină, pe care Dumnezeu, din sanul Lui mi-a dat-o cândva, în grijă.

         Nu sufăr deloc gândind acum la ceasul plecării. Chiar dacă pămantul meu atât de roditor îmi zâmbeşte cu toate ale lui şi soarele se vede şi se simte atât de frumos, de aici, de jos. Şi stelele par desigur altele când le privesc de jos în sus, pe fereastră. Sunt doar puncte mici de lumină pe cer, pe care nu le pot atinge cu degetul. Doar le văd cum respiră străluciri.

Da, nu mi-e teamă să plec. 

Ba chiar mă simt ca un călător cu valiza în mână, aşteptând răbdător pe peron. 

Un tren de nu se ştie unde, către nu se ştie unde, în nu ştiu ce vagon, la nu ştiu care ceas, scufundat în timp.

Oceanul de stele stă deschis mereu deasupră-mi şi întinde tentacule de Lumină, acaparatoare, peste creştetul meu micuţ. Şi pe frunte-mi pune mir de Lumină… 

Mă simt atrasă ca de ceva magic în infinit, în lumea părelnic neştiută, adâncă, albastra, inexplicabil dorită.

         Sub frunte, am adăpostit multe gânduri cu rimă şi fără rimă, pe care am să le duc cu mine, să le înapoiez, desigur, locurilor de unde ele-au venit.

Sper să fie şi câţiva îngeri cunoscuţi, măcar la porţi, atunci când voi intra în alt timp. Clipele de aici sunt tare mici şi cu greu mă mai încap. Probabil am nevoie de o felie măcar din veşnicie ca SĂ FIU. Ca să încap cu tot ce simt. Ca să cânt cu adevărat tot cântecul care mă simt eu că sunt, de când m-am născut. Sau poate de când doar am învăţat că SUNT.

Dacă am fost şi eu vreodată o stea pe vreun cer, am să-mi cânt şi căderea cu nestematele în ţărână şi setea reîntoarcerii înapoi în luminile ei.

Luminile ei – luminile mele, Luminile ei…

Poate că voi trăi iar o vreme în oceanul acela de stele cu tresăriri ritmice de lumini argintii…

Lângă fiinţe cosmice, străvezii…unde sper că va fi Iubire.

Mi-e dor de stele.        

Însă aştept, pe un vechi peron.

Zf

1.05.213