Când o floare se îndoaie prea
tare, ceva se rupe înăuntrul ei. Firicele nevăzute, artere minuscule, se frâng
zdrobind sângele verde.
Unui arbore i-am rupt într-o zi de inconştienţă nişte
crengi. Îmi luau prea mult din lumina de culoarea soarelui. Şi le-am azvârlit grăbită,
făcându-le brusc cimitir pe pămantul învelit doar cu iarbă. N-am auzit
niciodată urletul de durere al unei frunze smulsă din prezent şi aruncată-n
trecut, plină de spaima morţii…
Astăzi, prin parc, admir frumuseţea
şi evantaiul culorilor din rondul cu flori. În culorile lor ţin veselia vieţii,
lipsită de gândul morţii, al trecerii…Florile nu gândesc încă la asta. Doar eu
parcă îmi amintesc…
Într-o zi, viaţa ne rupe şi nouă crengile şi ne pune jos - şi
ne dispare şi nouă umbra făcută pământului - şi soare va fi pe-acolo un pic mai
mult…
Tot ce trăieşte aici se frânge cândva, zdrobind un sânge
verde, sau roşu, ori poate la unii albastru, lăsând să curgă pământului ce-i al
pământului. Doar sufletul, sufletele toate, imponderabile, verzi, roşii, poate
albastre sau de orice altă culoare veselă, merg să zburde pe alte alei ale vieţii.
Acolo nimeni nu are probabil în gând să-ţi rupă crengi pe care atârnă
sentimente, fiindcă nici umbre nu sunt.
Astăzi, aici, acum, e lumină – fiindcă
e cer plin de soare. Copacii s-au prins într-un dans lent cu crengile stufoase pe
muzici de vânt, fiindcă azi sau acum nu le rupe nimeni.
Şi eu trec pe sub lumină - cu simţăminte întregi, colorate,
frumoase şi pline de sevă - iar sufletul meu se bucură azi de toate.
Fiindcă nu iau soarele nimănui, nu mă rupe nimeni - ba
parcă, uneori, pot chiar să-l şi înmulţesc cu un pic de soare din mine…
ZiFrumoasă
20.05.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu