Dealuri verzi peste care alergam amândoi,
plâng în fotografia ţintuită-ntr-o ramă fixă, pe masă.
Soarele stă undeva, dincolo de tablou, agaţat într-o veche
impresie. Deduc seninul din umbrele copacilor aşternute fărâmiţat pe sol. Şi
parcă simt adierea frunzelor mişcându-se-n amintire. E şi-un miros de vânt.
Eram doi, rămaşi într-un zâmbet etern în clipa surprinsă.
Ochiul magic al camerei foto a văzut doar veşnicia din noi, nepricepându-se la
chestiuni de timp, uzură, perisabilitate. Secunda noastră a fost un cerc ce
ne-a-nchis înăuntru, cu lacăt. Aşa, ca un deget închis dintr-o dată-ntr-o verighetă,
într-un destin.
Acolo, în cercul de verighetă, aduni clipe-ani, color. Ceva
suspine, unele lacrimi, sau magii ce răstoarnă stări. Momente vrăjite, dragoste,
verticală, orizontală, colapsuri, sărituri cu coarda elastică, training de
sport extrem. Sau vise dulci culcate în perna moale, ca pe-un teren de zbor.
Speranţe - megaloconstrucţii mentale, încercări, zidiri, săruturi
cu gust stelar, ridicare pe vârfuri spre cer. Picaj, obraz strivit în nisip sau
în pulberea îndoielii.
De fapt, parcă-ntreaga viata e pentru fiecare un mare cerc, cu
lacăt greu, pe care-ntr-o zi cândva, Dumnezeu îl descuie şi lasă deodată să
curgă în cosmos tot ce ai fost, tot ce-ai putut tu să fii.
O vreme, o vreme doar, mai
stăruie-n lume şi prin memorii cerculeţul mic, încuiat, al secundei din ramă, în
care erai doi, erai probabil iubit şi poate zâmbeai…
ZiFrumoasă
22.06.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu