Ochiul tău e un vârf de lance în
luptă cu suferinţele noi şi cu cele istorice.
Prin gând ţi se perindă soldaţi de plumb, uitaţi degeaba pe
câmpul de bătălie. Sunt grei şi greu de mişcat din loc, deşi toate războaiele
adevărate au luat sfârşit.
E soare nou pe cerul total
albastru şi norii s-au adunat demult în cuib de memorii. Sunt flori şi-n
grădini şi pe câmp, prin ierburi verzi zâmbind colorat. Şi grâul verde fragil se
coace lin şi cert, şi el văzându-se galben-copt în era solară şi caldă.
Poţi pune piciorul gol dacă vrei pe pământul pregătit de
rodit şi poţi mulţumi pentru toate verii care abia începe. Să-ţi iei cuvinte
moi şi călduţe cu care să-ncepi şi tu vara.
Dacă te uiţi bine, azi ai să vezi şi părul meu răvăşit, abia
trezit pentru o mângâiere. O floare albă am la ureche, sau poate că eu sunt o
floare mare, la tine pe drum. Şi să ştii – dacă am întins doar o dată braţele
către tine ca să te strâng, înseamnă că te-am chemat în destin…
Nu ştiu ce formă are destinul
tău, al meu. Poate că seamănă cu un zmeu zburând nebun pe câmpii, într-un joc
juvenil cu energie şi râset.
Sau poate-i o bilă albă, glob de zăpadă, rostogolindu-se
şi-nghiţind la vale tot ce e bun în jur. Cine ştie dacă nu e un smoc de clipe, buchet
de artificii, confetti, sau ţipăt de pescaruşi în picaj...
Doar ştiu că am nişte ore-zile-ani în preajmă cu care mă voi
juca cum ştiu eu şi cum pot. Pur şi simplu nu am habar ce şi cât din ele am să
pot să-ţi dau şi cât de lungi sau scurte pot fi. Poate că tu, sau eu, ori numai
Dumnezeu le va-ntinde tare, sau le adună snop şi le-aruncă brusc într-o zi în
trecut, când vrea El. Am putea-ncerca să-ntrebăm nişte sfinţi dacă ştiu ceva
despre asta…Şi apoi să le mulţumim, oricare ar fi răspunsul…
Nu ştiu, cred că toţi trebuie să
păstrăm curate, de-o parte, şi-un pumn de lacrimi puse-n adânc, pe care o să le
scoatem cândva din noi ca dintr-o fântână, atunci când prezentul va deveni
brusc trecut…
Astăzi putem să ne ţinem de mână visând. E timpul. Sau
anotimpul. Sau ora. Sau viaţa.
Lasă senzaţia războaielor rănite în urmă şi roagă mintea să
ia un burete bun, să o şteargă din suflet. Ochiul critic cu vârf de lance,
acoperă-l cu pleoapa iertării. Şi spune o rugă de-acolo, de sub ochii umezi, închişi…
Deschide-i numai după o vreme şi înţelege cum tu, chiar creşti. Pentru că numai
înţelegeri noi te aduc uşor către cer. Gândul alb să-ţi fie lotus deschis în
creştet.
Iubeşte-mă. Iubeşte-mă azi,
iubeşte-mă mâine, chiar dacă ştii că poimâine poate nu mai sunt. Mă fură
timpul. Cat de iute ?...Cât de încet ?... Şi cine e timpul dacă nu o frumoasă
iluzie elastică, ce se-ntinde sau se strânge în ritmul emoţiei din noi ?...
Iubeşte-mă acum. Astăzi nimic nu-i pierdut. Iar ACUM - este
veşnic.
Şi nu uita : nu uita ! Era războaielor cu scuturi şi lance chiar a
trecut. Azi doar ne luăm la-ntrecere jucându-ne bucuros de-a cine iubeşte cel
mai frumos şi mai mult…
ZiFrumoasă
2.06.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu