AM VRUT SĂ FIU

 

O casă de melc lipicioasă port pe umeri şi-n spate -

în spatele timpului.

În răstimpuri răsună o goarnă

trezită de spaimele dinăuntru.

Ecouri

se sparg în tâmplele gânditoare-ale inimii.

Nici să vorbesc măcar nu am vorbe.

Tăcerile-nghesuite se zbat înăuntru, sau viermuiesc.

Zilele mi se contractă întruna şi unii

tot înalţă un zid în jurul privirilor mele.

Se îngustează şi soarele sub nori hipertrofiaţi, guşaţi,

umflaţi de un destin colectiv.

Destinul meu este mic, auriu, 

ca un inel de logodnă veşnică,

purtat nu pe deget ci-n jurul gâtului.

Mă strâng pantofii pe drumul prăfos,

mă strânge cămaşa peste inima mare.

Chiar eu pe mine însămi mă strâng întruna

pe mine, cea care-am vrut să fiu.

Cheia cunoaşterii pământeşti am azvârlit-o mai ieri peste zid,

zidul ce-mi strânge şi îmi comprimă privirea.

Mâini din afară

şi mâini din cer

încă se-ntind spre mine

şi-mi cer întruna cheia pe care eu n-o mai am...

Şi dacă nu am cheia

atunci mă cer pe mine.

Mi-e frică să îmi dau seama

că mi se strânge încet şi memoria,

memoria zilelor largi şi bune

în care vedeam trandafirii vorbind,

şi orizontul făcând semn cu mâna,

şi parcă şi capătul cerului.

Mi-e frică să-ţi spun ţie că mă tot îngustez,

că tind să descresc spre bobul de spirit

care-am fost, care sunt.

Care voi fi 

într-o clipă din zi

când se va fi terminat şi strigătul de goarnă,

şi casa din spate

şi sunetul roşu al trandafirilor

pe care încă-i mai văd.

Tu, Doamne, lasă-le alor mei pe gând

doar o singură, stabilă şi hotărâtă impresie,

părând minunată,

despre ce-am vrut întotdeauna să fiu.

Poate mai sunt un pic (?),

sau am fost...

Sau doar voi fi, cu adevărat,

cândva, într-o clipită de zi,

când iarăşi mă voi înghesui

în micul meu bob de spirit

curat.

 

ZiFrumoasă (Mihaela Călin )

31.08.2013

TOAMNA DIN MINE

Liniştea singurătăţii îmi plouă pe umeri.

Vine la mine doar Noaptea şi văd că poartă tot aceeaşi rochie neagră din trecut, cu paiete în formă de stele. Sigur şi-a luat azi şi evantaiul cel mare cu care-şi face vânt agitând nişte arbori. Iar ei murmură-ncet, pe limba aceea străină a lor, pe care eu nu am cum s-o-nţeleg. Doar simt cum parcă ar spune ceva despre toamnă, despre răcoare.

Aici la masa de scris, caietul meu stă deschis ca aripile unei păsări albe, căzută, împuşcată în zbor… Mi-e dor de literele mici, să se adune, să se ţină de mâini, să lege poeme. Fiindcă toamna aşteaptă - stă-n mine, stă să iasă din mine, să se-ntinda iarăşi ca nouă, prin lume.

Şi nu am cuvinte cu care s-o scot afară, am doar culori, felurite culori, valsând prin minte. Covoare şi pături de frunze ţesute cu foşnet îmi ies din memorii şi-ncet încet se vor aşterne şi-afară, peste pământul moale. Iar florile din grădina mea (ah, florile !), ştiu, or să plece toate să doarmă şi vor intra în mine, în suflet, la schimb.

Mi-e cam teamă de ploile multe reci, ce-or să cadă din cerul trist, pus pe plâns. Le ţin minte bine-n adâncuri, în oasele cu durere.

Le aud tânguitul.

Astăzi am început să scot toamna din mine. O depăn încet, din fuior mic de suflet. Şi are sunet moale, blând, ca de amintiri. Încet încet, ea se-agaţă de litere, se-ncovoaie, se-ntinde, geme şi naşte vreo câţiva pui negri de rânduri în albul caiet.

E toamnă-n caiet.

E toamnă-n mine. Şi-n tot.

ZiFrumoasă ( Mihaela Călin )

29.08.2013

INTERLUDIU

Toamna s-a apropiat uşor, în vârful picioarelor.

Pe-un ram, câteva păsări speriate cred că vorbesc despre asta.

Nu ştiu unde-o să plece vara în curând. S-a pregătit să-şi facă bagajele. Şi are-o grămadă de rochii verzi ( fiindcă-i îndrăgostită de culoarea asta !) şi puzderie de cămăşi largi cu flori.

Soarele e bijuteria ei de-mprumut, închiriată din cer, dar absolut transmisibilă anotimpului următor. Sigur o va lăsa pe-aici fiindcă-i scumpă. Oricum, o să-şi ia cu ea toate zorzoanele ei de păsări, albine şi fluturi.

Deocamdată, toamna cred că s-a aşezat undeva prin preajmă, picior peste picior, şi aşteaptă să-şi înceapă serviciul. Are şi ea o valiză mare, îndesată cu irizări şi culori, pentru că ştiţi, de fapt ea pictează , dintotdeauna pictează, încetişor, cu răbdare, frunza cu frunză pe arbori…Când lucrarea-i e gata, lumea se umple de-admiratori.

Dar nu toate păsările au timp să observe. Multe aleg să plece, grăbite, la un job mai bun în străinătate.

Mă pregătesc şi eu să-mi schimb şi gândurile şi apucăturile de vară cu cele de toamnă. De pildă fac ordine-n lucruri. Înlocuiesc vechi cu nou. Înlocuiesc orice trecut, oricât de cald, cu momentul prezent. Încep şi mă-nlocuiesc şi pe mine, fiindcă vara sunt mai zglobie iar toamna mă preschimbă în nostalgii asortate.

         Astăzi vreau totuşi să-mi iau rămas bun de la vară. Aşa e frumos.

O mângâi cu ochii pe frunze, pe flori şi…(ca să nu afle cumva şi să fie geloasă toamna) îndrăznesc şi îi spun încet, aşa, doar în gând :

- Te iubesc…

Mai vii şi la anul să ne iubim ?...

 

Ascult, dar nu mi-a răspuns. Cred că nici ea nu ştie.

Sau…a plecat deja...

Habar n-am unde.

ZiFrumoasă

18.08.2013

FEMEIA ALBĂ

Plecat-am pe o cărare să vin în tine.

 Multe frunze verzi ţi-au căzut pe drum, cu suflet de toamnă.

Ştiu, ştiu că n-am să văd nici-un rest, nici o bucată de cer albastru întins peste vreun ungher in tine. Sunt nori, doar nori, pudră gri de nădejdi, stând să plouă pe gând.

Păsări de vară nu sunt - prin crengi de idei, ţi-a rămas doar sunetul lor, asurzit.

         O femeie păzeşte poarta intrării în tine – şi are scut de lumină albă, şi-n preajmă mulţi îngeri. Tu ai rămas stând în tine şi priveşti tăcut, cu ochi umezi, prin fereastra de gând, cerul nepăsător ce stă afară albastru, deasupra de orice nelinişti.

Tânjeşti. Tânjeşte-ţi libertatea de a juca dansul inimii, după muzica ei - a femeii albe. Ce ştie. Ştie să-şi arcuiască şi mijlocul şi cuvântul, împletind sugestii şi poezii.

Dar ai rămas străinul din tine, divorţat recent de cuvânt. Cu ochiul tău umed, doar găureşti rând pe rând pânza fiecărui tablou din trecut. Iar gândul ţi-e laser ce taie în două prezentul : prezentul de azi şi prezentul de ieri…

         Întinde-mi măcar o mână, să afli şi tu cum că sunt iar la tine-năuntru. Aproape. Deşi tu ai cărările ude, -ntomnate, pline de guturai. Mâna mea e albă şi caldă şi se face pasăre odihnindu-şi zborul pe umărul tău. Lasă-ţi durerea să treacă ea singură dincolo de meleaguri, să plece în sus, la vindecătorii cu linişti. Fiindcă eu, eu stau doar o clipă aici – şi tu ştii, clipa mea cu tine este chiar veşnicia.

Ce-i o secundă cu mine la urma urmei ? – E un vârtej de închipuire. Poate o ceată de îngeri atunci când vorbesc. Nu au glas, au imagini – şi doar te străbat c-un fior iar tu-ncepi să crezi în clipă… Împărtăşeşte-ţi suflarea, credinţa, dându-te tot, numai lor. Clipele nu sunt, nu există. Există doar veşnicia, un râu care te-a înecat, frumos.

Eu aici, demult deja am plecat din tine.

Doar poarta-ţi liberă, mereu liberă, mai simte femeia albă şi cântecul ei vibrat de văzduh.

Demult ferestrele tale eu le-am deschis şi deci are loc nesfârşit să se-mprăştie cântecul bun al iubirii. Şi de-atunci, cerul, tot cerul vrea să-ţi intre în casă, -n unghere, în suflet cotit, pitit. Să-ţi inunde tot. Să-ţi fure mintea, cu dureri, cu nelinişti - şi când te-o răpi o spirală cu eter azuriu, învârtit, te va duce pe la-mpărăţia de pace, fără-nceput, fără sfârşit, cu secunda vremelnicindu-se doar pentru tine… Să-nveţi Lumina !...Să-nveţi tăcerea pură, plină, adevărată, albă…Adâncă. Să-nveţi că timpul nu e timp…

Atunci, pe umăr poate-ţi va sta, sculptat de-un poet, un porumbel alb al păcii - amintind cumva, când şi când, nu ştiu cum, prin tăcere şi cuminţenie, de o femeie…

Femeia albă, plecată-n vis, prin poarta rămasă deschisă…

 ZiFrumoasă

18.Aug.2013