TOAMNA DIN MINE

Liniştea singurătăţii îmi plouă pe umeri.

Vine la mine doar Noaptea şi văd că poartă tot aceeaşi rochie neagră din trecut, cu paiete în formă de stele. Sigur şi-a luat azi şi evantaiul cel mare cu care-şi face vânt agitând nişte arbori. Iar ei murmură-ncet, pe limba aceea străină a lor, pe care eu nu am cum s-o-nţeleg. Doar simt cum parcă ar spune ceva despre toamnă, despre răcoare.

Aici la masa de scris, caietul meu stă deschis ca aripile unei păsări albe, căzută, împuşcată în zbor… Mi-e dor de literele mici, să se adune, să se ţină de mâini, să lege poeme. Fiindcă toamna aşteaptă - stă-n mine, stă să iasă din mine, să se-ntinda iarăşi ca nouă, prin lume.

Şi nu am cuvinte cu care s-o scot afară, am doar culori, felurite culori, valsând prin minte. Covoare şi pături de frunze ţesute cu foşnet îmi ies din memorii şi-ncet încet se vor aşterne şi-afară, peste pământul moale. Iar florile din grădina mea (ah, florile !), ştiu, or să plece toate să doarmă şi vor intra în mine, în suflet, la schimb.

Mi-e cam teamă de ploile multe reci, ce-or să cadă din cerul trist, pus pe plâns. Le ţin minte bine-n adâncuri, în oasele cu durere.

Le aud tânguitul.

Astăzi am început să scot toamna din mine. O depăn încet, din fuior mic de suflet. Şi are sunet moale, blând, ca de amintiri. Încet încet, ea se-agaţă de litere, se-ncovoaie, se-ntinde, geme şi naşte vreo câţiva pui negri de rânduri în albul caiet.

E toamnă-n caiet.

E toamnă-n mine. Şi-n tot.

ZiFrumoasă ( Mihaela Călin )

29.08.2013