Plecat-am pe
o cărare să vin în tine.
Multe frunze verzi ţi-au căzut pe drum, cu suflet de
toamnă.
Ştiu, ştiu că n-am să văd nici-un rest, nici o bucată
de cer albastru întins peste vreun ungher in tine.
Sunt nori, doar nori, pudră gri de nădejdi, stând să plouă pe gând.
Păsări de vară nu sunt - prin crengi de idei, ţi-a rămas doar sunetul lor, asurzit.
O
femeie păzeşte poarta intrării în tine – şi are scut de lumină albă, şi-n preajmă mulţi
îngeri. Tu ai rămas stând în tine şi priveşti tăcut, cu ochi umezi, prin
fereastra de gând, cerul nepăsător
ce stă afară albastru, deasupra
de orice nelinişti.
Tânjeşti. Tânjeşte-ţi libertatea de a juca dansul inimii, după muzica ei - a femeii
albe. Ce ştie. Ştie să-şi arcuiască şi mijlocul şi
cuvântul, împletind sugestii şi poezii.
Dar ai rămas străinul din tine, divorţat recent de
cuvânt. Cu ochiul tău umed, doar găureşti rând pe rând pânza fiecărui
tablou din trecut. Iar gândul ţi-e laser ce taie în două prezentul : prezentul
de azi şi prezentul de ieri…
Întinde-mi
măcar o mână, să afli şi tu cum că sunt iar la tine-năuntru. Aproape.
Deşi tu ai cărările ude, -ntomnate, pline de guturai. Mâna
mea e albă şi caldă şi se face pasăre odihnindu-şi zborul pe umărul tău.
Lasă-ţi durerea să treacă ea singură dincolo de meleaguri, să plece în sus, la
vindecătorii cu linişti. Fiindcă eu, eu stau doar o clipă aici – şi tu ştii, clipa mea cu tine este chiar veşnicia.
Ce-i o secundă cu mine la urma
urmei ? – E un vârtej de închipuire. Poate o
ceată de îngeri atunci când vorbesc. Nu au glas, au imagini – şi doar te străbat
c-un fior iar
tu-ncepi să crezi în clipă…
Împărtăşeşte-ţi suflarea, credinţa,
dându-te tot, numai lor. Clipele nu sunt, nu există. Există doar veşnicia, un râu care te-a înecat, frumos.
Eu aici,
demult deja am plecat din tine.
Doar poarta-ţi liberă, mereu
liberă, mai simte femeia albă şi
cântecul ei vibrat de văzduh.
Demult ferestrele
tale eu le-am
deschis şi deci are loc nesfârşit să se-mprăştie
cântecul bun al iubirii. Şi de-atunci, cerul,
tot cerul vrea să-ţi intre în casă, -n unghere, în suflet cotit, pitit. Să-ţi
inunde tot. Să-ţi fure mintea, cu dureri, cu nelinişti - şi când te-o răpi o spirală cu eter azuriu, învârtit, te va duce pe la-mpărăţia
de pace, fără-nceput, fără sfârşit, cu secunda
vremelnicindu-se doar pentru tine… Să-nveţi Lumina !...Să-nveţi tăcerea pură, plină,
adevărată, albă…Adâncă. Să-nveţi că timpul nu e timp…
Atunci, pe umăr poate-ţi va sta, sculptat de-un poet, un
porumbel alb al păcii - amintind cumva, când şi
când, nu ştiu cum, prin tăcere şi cuminţenie, de o femeie…
Femeia albă, plecată-n vis, prin
poarta rămasă deschisă…
ZiFrumoasă
18.Aug.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu