AM VRUT SĂ FIU

 

O casă de melc lipicioasă port pe umeri şi-n spate -

în spatele timpului.

În răstimpuri răsună o goarnă

trezită de spaimele dinăuntru.

Ecouri

se sparg în tâmplele gânditoare-ale inimii.

Nici să vorbesc măcar nu am vorbe.

Tăcerile-nghesuite se zbat înăuntru, sau viermuiesc.

Zilele mi se contractă întruna şi unii

tot înalţă un zid în jurul privirilor mele.

Se îngustează şi soarele sub nori hipertrofiaţi, guşaţi,

umflaţi de un destin colectiv.

Destinul meu este mic, auriu, 

ca un inel de logodnă veşnică,

purtat nu pe deget ci-n jurul gâtului.

Mă strâng pantofii pe drumul prăfos,

mă strânge cămaşa peste inima mare.

Chiar eu pe mine însămi mă strâng întruna

pe mine, cea care-am vrut să fiu.

Cheia cunoaşterii pământeşti am azvârlit-o mai ieri peste zid,

zidul ce-mi strânge şi îmi comprimă privirea.

Mâini din afară

şi mâini din cer

încă se-ntind spre mine

şi-mi cer întruna cheia pe care eu n-o mai am...

Şi dacă nu am cheia

atunci mă cer pe mine.

Mi-e frică să îmi dau seama

că mi se strânge încet şi memoria,

memoria zilelor largi şi bune

în care vedeam trandafirii vorbind,

şi orizontul făcând semn cu mâna,

şi parcă şi capătul cerului.

Mi-e frică să-ţi spun ţie că mă tot îngustez,

că tind să descresc spre bobul de spirit

care-am fost, care sunt.

Care voi fi 

într-o clipă din zi

când se va fi terminat şi strigătul de goarnă,

şi casa din spate

şi sunetul roşu al trandafirilor

pe care încă-i mai văd.

Tu, Doamne, lasă-le alor mei pe gând

doar o singură, stabilă şi hotărâtă impresie,

părând minunată,

despre ce-am vrut întotdeauna să fiu.

Poate mai sunt un pic (?),

sau am fost...

Sau doar voi fi, cu adevărat,

cândva, într-o clipită de zi,

când iarăşi mă voi înghesui

în micul meu bob de spirit

curat.

 

ZiFrumoasă (Mihaela Călin )

31.08.2013