STARE

Mi s-a oprit cântecul,

a răguşit

în gâtul iernii.

Pe unde mai dorm

poeziile nescrise, nesculate din somn,

nu mai ştiu.

E o-nserare în toate.

În puterea de-a vorbi,

de-a îndoi un sentiment către altul,

cu stringuri lungi,

ca nişte degete calde.

Din suflet scoate capul

o caracatiţă

şi se-ntinde spre lume cu foame.

Aerul

e ca apele tulburi adânci

din oceane –

nu se mai vede bine

ce duci pe suflet.

E frig

în cuvântul speranţă.

Are ţurţuri pe margine vii.

Nu ştiu de unde, cum să te iau

să te mut în prezent

când nici măcar n-am habar, omule,

dacă din trecut

sau din viitor poţi veni  …

---------------------------------------

ZiFrumoasă (Mihaela.Călin)

CĂRŢI DE JOC

Ninge tăcut, nou-născut

la ferestre

la suflet.

Cărţile de joc au murit

ori au leşinat pe masa tăcerii.

N-am câştigat nimic   

nici un „like”

pe care să mi-l aşez cu grijă

pe suflet

aşa-nfometat şi slăbit

de cuvintele necondiţionat lăsate-n poem.

Nici măcar înserarea nu mi-a răspuns

cu ceva

cu vreun sunet să mă hrănească -

fulgii de nea erau tăcuţi

ca-ntr-o biserică a lumii.

Cădeau ne-ncetat

numai ei ştiau

ce visau pentru ei…

Eu - mi-am pus

într-o vitrină de sticlă a minţii

cu vedere la stradă, la nesfârşit

visul cam vechi

şi uzat -

prea alergat printre cărţi de joc

fără noroc fără soroc.

Văzul mi-a obosit profund

de culori ce tot învârteau speranţa –

şi n-am găsit nici ochelarii

cu dioptrii pentru viitor.

Mă dădusem de-a dura

cu sufletul, cu vorbele mele din gând

pe o pantă goală, tăcută

înzăpezită din vară

unde se auzeau întruna

doar bătăile repezi tari, ce tot iubeau

ca nebune in inima mea.

Nimeni nu s-a jucat serios cu cărţile mele

roase un pic pe margini -

jocul s-a terminat

şi nici n-a-nceput.

E prea multă linişte

în vestiarul unde s-au dezbrăcat iubirile

cu pantofii murdari

de trecut.

Ninge. Peste cărţile de joc

cu carton de suflet

decolorat

pătat îndoit.

E plin de iarnă ce nu mă-ntreabă

de ce-a mai venit şi ea –

nu-i frig destul prin mine ?

Poeziile vechi stau vraf, se usucă

depozitate-ntr-un asfinţit -

poate aşteaptă ca eu

să pot să respir din nou

să mă nasc.

Să cresc într-un sentiment rotund

circumferenţial

care să-nghită prezentul

cu lăcomia unei adevărate iubiri.

ZiFrumoasă (M.C.)

28.XI.2013

MONOLOG DE SPOVEDIT

 

De iubire uneori mi-e dor atât de tare

încât şi gândul mi-e uscat de sete.

Mă ning dorinţe

se-aştern în vraf de ne-mplinire

cerul e negru şi stele nu mai are.

Aş lua cumva, de undeva, vreo două aripi

să-mi duc speranţa sus

mai sus de noapte

acolo unde-s îngeri, sfinţi

şi demoni nu-s -

dar cerul e departe.

Mi-e capul plin de vechi, trecute şoapte.

Pe braţe mângâierile iubite

au doar amprente moarte.

Nu-i orizont, nici ţărmuri de lumină

nu-i om spre mine ce-ar putea să vină

să-mi vadă aripa adânc căzută

târâtă-n tină.

Mi-e dor de tot ce-am fost şi aş mai fi

şi nici cuvinte cu putere

nu am a mai rosti.

De vină-s eu, ori luna, poate-o nefericită zi

sau numai tu poţi fi de vină

că am pierdut şi ultima avere

puterea de Lumină.

ZiFrumoasă (M.C.)

25.XI.2013