MONOLOG DE SPOVEDIT

 

De iubire uneori mi-e dor atât de tare

încât şi gândul mi-e uscat de sete.

Mă ning dorinţe

se-aştern în vraf de ne-mplinire

cerul e negru şi stele nu mai are.

Aş lua cumva, de undeva, vreo două aripi

să-mi duc speranţa sus

mai sus de noapte

acolo unde-s îngeri, sfinţi

şi demoni nu-s -

dar cerul e departe.

Mi-e capul plin de vechi, trecute şoapte.

Pe braţe mângâierile iubite

au doar amprente moarte.

Nu-i orizont, nici ţărmuri de lumină

nu-i om spre mine ce-ar putea să vină

să-mi vadă aripa adânc căzută

târâtă-n tină.

Mi-e dor de tot ce-am fost şi aş mai fi

şi nici cuvinte cu putere

nu am a mai rosti.

De vină-s eu, ori luna, poate-o nefericită zi

sau numai tu poţi fi de vină

că am pierdut şi ultima avere

puterea de Lumină.

ZiFrumoasă (M.C.)

25.XI.2013