CLIPE

Astăzi e o seară atât de goală că nici în minte cuvintele nu vorbesc. Madeleine nu mai are nici poezii de rezervă cu care să-nghesuie prezentul trist, ca să nu mai fie loc pentru vreo şoaptă din trecut, rătăcită.

Uşor obosită, la capătul unei zile de lucruri şi multe şi mărunte, s-a-ntors în casa cu pereţi albi ca nişte foi de hârtie nescrisă. Îşi aruncă geanta în hol ca pe un obiect inutil şi pantofii îi azvârle cu năduf, într-o pornire de răzbunare pentru durerile din călcâi.

În jur e o linişte parcă moartă de ani.

Pervazurile sunt pline de plante ce tac. Şi lumina din plafonieră îi pare un pic beată, ori suptă de cine ştie ce boală, agonizând cu 40 de waţi.

În fine e acasă ! Acasă… un cuvânt ce şi-a schimbat de curând rezonanţele şi culoarea.

Când el se-nvârtea prin bucătăria mică pregătindu-i ei ceaiul de fiecare seară, chiar plantele din ferestre cântau. Ca surdomuţii, ce-i drept, mimând din culori bucuria. Era o vibraţie certă ce umplea şi casa şi piepturile !

Şi luminile erau mai…lumini !

Vorbeau amândoi vrute şi nevrute iar timpul curgea, uita de el însuşi. Serile coborau în tihnă de prin înalturi direct la ei în casă, pe umerii lor. Şi-atât de des râdeau, ca doi copii fără griji. Bucuria le ieşea-nainte din nimic, cu braţele-ntinse. Era plină casa de sunetul viu, spontan fericit.

„Gândesc prea mult !…” îşi zise Madeleine încercând nişte oprelişti. „O iau la vale iar pe toboganul cu amintiri şi-apoi mă mir de ce m-au durut…

Deschide iute televizorul şi mutre vorbitoare siluiesc toată tăcerea. De parcă s-ar fi umplut casa de oameni ! Ştiri…Doar ştiri. Dar nu le-aude, cu toate că ţipă, oricum nici nu conteaza-n ce limbă… „Ce zgomot ! Şi nu, chiar nu-mi ţin loc de oameni !”...Din telecomandă ucide brusc televizorul. Farsorul. El amuţeşte ca spintecat.

Şi liniştea îi înţeapă iar timpanele cu sunetul ei.

„Poate totuşi, în seara asta voi scrie ceva. Un poem. O scrisoare ? Mie poate”…încercă ea sieşi o mângâiere. ”Scrisul e terapie !” se încurajă anexând şi-un surâs cam vag.

“Înainte scriam că să se bucure Vivian…El mă aprecia…E plăcut să fii în atenţia cuiva. Mai ales când te şi iubeşte”…

Înainte cuvintele ei alergau uşor pe hârtie, ca fugărite de multe trăiri. Şi lăsau în urmă culori şi senzaţii de dus la inimă…

Madeleine şi-a făcut azi singură ceaiul şi parcă fiertura din ibric pe ea nici n-o cunoaşte…Aburi îmbălsămaţi, se-nalţă cumva-ntrebători, ca un duh fierbinte… Şi parcă miros cumva, tot a…el şi ea…

Liniştea goală şi-ntinsă se sparge brusc când undeva, în altă cameră, ţipă un telefon iritat. Inima îi bate în piept ca un ciocan pneumatic! Întrebări cu răspunsuri ţâşnesc în amestec în mintea trezită brusc din lentoare. Aleargă şi-i gata să se-mpiedice cu papucii prea moi, subit încercaţi de-un avânt prea mare. Ecranul mobilului clipeşte ritmic, ca un semnal S.O.S venit din tunelul timpului…Se luminează în mâinile ei şi apare…un număr necunoscut !

-      Alo ?...Alo…

Speranţa cu dezamăgirea se iau brusc de mână…

”A-nchis !…Nu, nu e El. Nu poate fi El !”

Ziua de ieri le-a înghiţit destinul comun. Ca o gaură neagră, flămândă. Pentru totdeauna. A luat în ea toate cuvintele, râsetele, mângâierile, febra nopţilor târzii cu miros de poem…atingerile, şoaptele, sevele.

Ea ştie. Acum s-a închis într-un cerc ca să nu mai pătrundă dezamăgiri. Nici lovituri blestemate, trăsnite din cerul gurii de foc…

Acolo-năuntrul ei, poate să stea oricât, în tihnă, cu amintirile ei, cele bune. Cele care încă fac să-i sclipească mintea, radiind duioşii şi lumini…

Madeleine e singură, încălzind la piept clipele atât de frumoase, în care erau Ei.

Ceaiul uitat printre aduceri aminte pe masă, se răceşte inevitabil, ne-ndulcit, nebăut, negustat. Liniştea rămâne de neclintit, la locul ei, ca un străjer serios.

Clipele moi si inerte, goale, cad din ceas întrebând timpul la ce e bun…

ZiFrumoasă (Mihaela Călin )

12.XI.2013