O SEARĂ, UN CEAI

       Adevărul îi pătrundea în creier, în sânge. Lent, ca un anestezic parşiv. Ceaiul pe masă aburea, infuzând vagi amintiri, mirosind a busuioc şi-a trecut.

Clipele noi se agită în ceasul mare din perete, cu ritm miocardic.

Iar vin de undeva, din timp, din cer, din lob temporal, din memorii, energii şerpuind tot fierbinţi prin artere, prin vene îmbătate, sedate, aproape cuminţi.

Poate e ceaiul de vină…

Sau neuitarea.

O fi toamna de vină sau foşnetul sec al frunzelor ce aterizează sub geam – mici helicoptere galbene, roşii…jucării de sezon.

Vântul e singurul său auditor şi glăsuitor. Şi rebel, ca să-i facă-n ciudă, doar fluieră un pic, nicidecum nu-i răspunde la întrebările grele din gând.

Aproape indiferentă, apasă un buton - şi sunete de Bach sculate din somn, umplu-ncăperea. Fac ordine iute-n vibraţii, în armonii, fără să–ntrebe nimic, fără să ceară voie. Calmul se-aşează prin aer, pe pereţi, pe masă şi în vibraţia linguriţei de ceai. În piept – muguri rebeli cer simfonia destinului…

iar gândul, gândul ăla parşiv, anestezic, nu se lasă târât cu una cu două în armonii. Saltă pe masă, dănţuie-n rotocolul de abur deasupra ceştii, se urcă nebun pe pereţi, pe fereastră şi…pleacă…La El !... Ca o sageată a luminii, iute pe cale. Chiar noaptea se dă la o parte, cu faldurile negre ca tăiate de laser. Iar el… apare ! În aceeaşi matrice de gând însetat.

Da. Anestezicul minţii e remediu prost. Nu l-a uitat, pe Vivian nu l-a uitat deloc !...

Se scoală în grabă de pe scaunul ce geme un pic, cu bătrânesc, merge direct la sertarul de prim-ajutoare pentru dormit. Sau pentru uitat. Dumnezeu ştie mai bine la ce-or fi bune. Ea vrea să doarmă, să doarmă, că de uitat…nu se poate.

Bulina albă mică, doftoricoasă, se zvârcoleşte un pic în palmă-ncercând să scape. “O prind şi…mă mântui”, îşi zice, cu oarece ciudă.

“Pe pat aştept singură, lumea în care nu te mai văd !”…

Aburi de ceai au adormit demult în ceaşcă. Şi linguriţa e parcă moartă. Bach a murit şi el strivit apoplectic de un buton.

Noaptea îşi strânge-ncet faldurile negre, la loc. Încet, îi acoperă şi ei fruntea, ochii. Şi gândul. Aşa, el pleacă încet-încet, într-un nor…Fără dor. Dorul ăla în formă de bolovan în piept.

Ceasul mai bate-n pereţi cu ritm miocardic, numai de el auzit.

Nu se ştie însă ce visuri, probabil la fel de parşive ca gândul abia aţipit, vin să preia sarabanda dorinţelor înciudate şi proaspăt răpuse…

Iar în cer, Dumnezeu poate cerne-ntâlniri de tot felul…Poate frumoase…

ZiFrumoasă

8.XI.2013