ARIPI ALBE

Eu nu ştiam, dar câteodată,

stelele s-au aprins pe cer ca nişte ochi iscoditori.

Beznele nopţii, fără succes

încercau să-mi acopere

goliciunea mereu aceluiaşi cântec pur.

Eu primisem în dar o pereche de aripi albe

de la un înger de sus

şi le ţineam în taină

într-un dulap –

ca pe-o haină.

Şi le tot scot de-acolo din când în când,

le-aşez câte-un pic pe umeri

să văd cum îmi stau.

Sunt dulci. Şi fine.

Şi-atunci, în ele mă simt…a lor.

Însă ochii iscoditori din înalt

puşi de cineva să mă urmărească,

nu văd bine de la atare-nălţime neagră -

şi prin ceţuri şi straturi de bezne

răuvoitoare,

străbat susul-jos nu prea lesne -

Aripile mele de înger se vedeau ca simple mâini

întinse-n spate,

îmbrăţişând confuz-ciudat

pe cineva, ori altcineva.

De fapt

eu ţineam mainile-ntinse-n faţă,

spre lume

şi-n palme ţineam doar luminile albe,

la fel de albe ca aripile mele de înger,

şi ca tot ce strălucea

sub acoperire,

în inima mea.

Ochi iscoditori

rău mă pândesc banditeşte, din orice colţ,

să-mi fure sufletul

şi menirea.

Peste tot mi-au fost montate perdele de ascunziş

şi cititoare de cod.

De-acum şi secundele care curg prin ceas

mă pândesc,

mă socotesc

şi-n ochii iscoditorului

mă ponegresc.

Astăzi am scos din nou

aripile albe primite cadou de la înger

şi doar cu ele, în singuratatea-mi curată,

ghemuită de spaime

mă învelesc.

ZiFrumoasă

5.09.2013