Culorile
toamnei îmbracă strada.
Nu văd
păsări. Chiar şi cântecul lor e plecat.
Seara
coboară de undeva tiptil
probabil din
cer
cu voal
gri-alabastru pe faţă,
alunecă pe case, pe ferestre,
prin crengi.
Toamna e o
muzică de culori
ce se
stinge-n amurg.
Aş vrea
să-ţi spun
ca
singurătatea mea se umple prea mult
de albastrul
serii
şi de
cuvinte nerostite
ce fug prin
mine.
Doar coala de hârtie
m-aşteaptă
să-i fac tatuaj
poetic
pe pielea
albă virgină.
Încerc să
stau o vreme de vorbă
cu poezia ce
tremură-n mine.
Nu prea are
cuvinte ce pot fi înţelese
de toţi.
Mai bine ar
tăcea strofele
fără rimă,
fără şanse
de exuberanţă.
Aşa, doar
seamănă cu o ploaie mascată
ce mă plânge
pe dinăuntru…
Mai bine
mototolesc hârtia –
şi-aşa nu-mi
ajunge pentru cât simt.
Aş lua o
felie portocalie de toamnă
să-i muşc
întristarea
sau mai bine
ar fi, cumva,
să mă joc pe
buze, pe gânduri
cu ea.
Tu nu ştii
câtă toamnă
am înghiţit chiar în astă seară
încercând să
ajung la tine,
să sparg
distanţele,
alungite,
până la
sufletul tău.
Poezia
mototolită-n mine
cred că
ştia.
ZiFrumoasă
(Mihaela Călin )
23.X.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu