Amintirea râsului tău împunge liniştea
nopţii. Văd ochii tăi albaştri fără să-i văd…
Stau
ghemuită între visuri născute avorton, fără să fi trăit…
Suflă
vânt pe carările minţii, din urmă de tot, probabil din stări ancestrale. Din
vremea cand nu mai ştim ce am fost, cum am fost şi de ce am fost, nici eu, nici
tu.
Dar…am
fost.
Tu
şi eu, note pe un portativ într-o viaţă, în două vieţi, în alte vieţi… două
boabe din mărgele înşirate pe un fir.
Simt
că te ştiu, deşi nu te ştiu, fiindcă îţi recunosc frântura de sunet, care nu e
chiar sunet, din vechiul nostru sonet. Eram împreună-ntr-un Opus şi am fost câte-o
vreme cântaţi – pe pământ şi pe cer.
Astăzi nu mai ştiu cine-ai fost, nu mai
ştiu cine-am fost. Doar simt ca eram împreună, două bătăi de inimă într-un
cuib. Mic „demo” cald, sincron.
Habar nu am de ce te cunosc, dacă nu
te cunosc.
Cuvintele
tale–mi vin din trecutul prezent, ori din prezentul care va fi trecut, din sorţi
îngemănate în adâncimi de istorie.
Râsul
tău karmic iar îmi atinge auzul prin gând. Îl traduc doar cu dicţionarul de la
biblioteca din inimă.
Şi
mi-e dor să-mi pot aminti vremea ta. Vremea noastră trăită.
Nu
pot să aduc în mintea de suprafaţă veacul acela, e prea departe şi acoperit de
vieţi, de timpuri, ca să îl pot picta în minte…doar ştiu în mine cum te iubeam…Cum
te iubesc…
Pur
şi simplu ştiu, fără să ştiu. Fiindcă astăzi, acoperită întruna de clipe noi,
te simt curgând iar prin ele. Şi amintirea râsului tău îmi împunge întruna liniştea
nopţii… Şi iar văd ochii tăi albaştri, fără să-i văd…
Măcar o clipă aş dansa-o din nou cu
tine, rotindu-ne pe vârfuri, pe timp, pe marginea îngustă, strâmtă, a sorţii…
Cântând.
Dar tu eşti departe şi-n alt prezent,
cu memoria-nchisă.
Calci
pe un alt pămant, care nu e pământul meu, la care nu mai pot să ajung - am paşii
grei, afundaţi în destin.
Până
la tine întind doar un gând în loc de braţ şi te iau un pic, să te-aduc aici, măcar
în scrisoarea de astăzi, a mea….
Să
te spun, să te mai scriu…Să te joc pe deget uşor, ca pe un inel transparent, de
logodnă…
Şi nu-mi pasă că nu mă auzi. Da, scriu
!.
De
fapt te iubesc - şi numai Duhul Sfânt ştie asta – fiindcă te ţin ascuns, învelit
cu grijă sub gând.
Dacă
ai păşi peste vreme, dacă ai fugi măcar o dată şi tu spre mine, pe cărarea
secretă ce porneşte la vale din inima ta !…
Nu
ar şti cum să spună prezentul ce-a însemnat odată cândva trecutul - dar cu
siguranţă, în simţuri la noi s-ar şti…
ZiFrumoasă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu